POVESTIRI DE DUMINICĂ – Dana BANU – Toți acei oameni care ne-au iubit

6. Finalul. O casă cu oameni fericiți

   Apoi a venit toamna. Orașul cel adevărat se trezea la viață odată cu la rentrée. Pentru Père Manu și Eleonore, la rentrée nu mai exista de mult. Exista doar grădina lor, care își transforma culorile puternice în galben-ocru, în roșu-arămiu și în verde pudrat. Grădina devenea mai blândă. La fel ca soarele. Moale precum o catifea ce mirosea a parfum de toamnă: prune, cașmir, lemn, măr, pădure, pământ ud și fum. Cel puțin așa ar fi descris Père Manu, parfumierul, aromele anotimpului.

   Până și Père Manu și Eleonore iubeau, în felul lor stângaci, bătrânicios și morocănos, toamna. Sobrietatea lui Manu și tăcerile Eleonorei primeau culorile toamnei. Timpul curgea fără întâmplări care să tulbure monotonia vieții celor din casă. Până când, într-una dintre dimineți, mica poartă din fier forjat a casei s-a deschis, iar în curte au intrat Alain și Lou, trăgând după ei două trolere. Unul negru, cu margini din metal argintiu, altul roșu aprins. Amândouă pline cu daruri pentru cei doi bătrâni și pentru Beth. Eleonore a simțit un gol în stomac. Père Manu s-a ridicat și a ieșit în curte. Mâna îi tremura ușor când a întins-o înspre Alain. Acesta i-a cuprins pe cei doi bătrâni cu brațele lui uriașe. Lou îi privea de parcă i-ar fi văzut pentru prima dată pe cei trei oameni îmbrățișați în mijlocul curții.

   Printre frunzele de iederă se strecura lumina unui început de toamnă. Casa și oamenii ei s-au transformat într-o insulă. Sau poate într-un vapor pe care toți erau căpitani și muși în același timp. Navigau pe un ocean calm și în siguranță. Pentru că erau toți împreună. Père Manu și Eleonore deveniseră parcă doi copii ai căror părinți tocmai s-au întors dintr-o vacanță de vară în care au fost plecați singuri, fără ei. Lumina toamnei creștea. Începea să deseneze rame aurii pentru toți ai casei.

   Micuța menajeră Janette, care tocmai intrase și ea în curte, privea scena cu mâna la gură. Coșul plin cu struguri, prune, piersici și mere îi căzuse din brațe. Fructele toamnei se împrăștiaseră pe jos. De la radioul așezat pe pervazul ferestrei deschise, vocea lui Léo Ferré străbătea curtea, cântând „La solitude”.

   Père Manu a redevenit Manu. Eleonore a început să rostească o mulțime de cuvinte aparent fără logică. Lou râdea în hohote. Beth, care apăruse și ea din camera în care stătea ascunsă de lume, zâmbea privindu-i pe toți cei din curte. Lumea se transformase. Oamenii se transformaseră. Casa și-a deschis toate ușile și ferestrele. Lumina toamnei începea să alerge, să șerpuiască grăbită printre oameni, lucruri, arbori, flori, fructe. Și oamenii au început să râdă. Să își povestească toți deodată o mulțime de lucruri. Janette a intrat în casă și a început să ridice toate storurile de la ferestrele care dădeau înspre stradă. Casa părea să devină o casă din sticlă. O casă în care, în sfârșit, se trăia.

   Printre gene, Autoarea privea personajele, mobilele, grădina și casa întreagă. Parfumurile lui Père Manu au ieșit din șipurile lor colorate și s-au împrăștiat prin aer. Frunzele copacilor din curte au devenit din miere aurie de toamnă. Pe pereții casei treceau umbre turcoaz de mare, în larg. Autoarea era mulțumită că a reușit să scrie povestea acestor oameni. Cititorii priveau la dansul personajelor, la îmbrățișarea lor, la transformarea lor. Intrau și ei, în cele din urmă, în tabloul creat de Autoare. Nu puteau sta și privi indiferenți. Intrau cu toții – personaje, Autoare, cititori – într-un anotimp auriu. Lucrurile pluteau prin aerul parfumat și blând. Tăcerile nefericite ale Eleonorei lăsau loc cuvintelor blânde. Cuvintelor numeroase. Cuvintelor cântate. Cuvintelor recitate. Cuvintelor citite. Cuvintelor rostite. Oglinzile i-o arătau Eleonorei pe ea însăși, frumoasă, cu sclipiri de tinerețe pe care nu credea că le avea în ea. Père Manu devenise deodată extrem de volubil. Își aruncase bastonul și gesticula extrem de agitat, precum un sicilian în piața de legume și fructe din satul său natal. Explica, îmbrățișa, râdea, surâdea. Întreba și primea răspunsuri. În sfârșit, cuvintele erau rostite și viața era trăită! Până și motanul Gil alerga după niște fluturi la fel de imaginari și inexistenți ca el însuși.

   Blonda Beth, în rochia ei diafană, era fericită. O privea pe Lou pentru prima dată cu adevărat. Lou a ocupat locul uriaș pe care absența lui Maxime din viața lui Beth îl avea. Uluitor cât de mult loc poate ocupa absența în viețile oamenilor dacă nu este înlocuită de o prezență cât de mică. Beth redevenise fetița care alerga fericită în Isle of Dogs, prin Millwall Park, la capătul Glengarnock Avenue. Lou? Lou îl iubea pe Alain. Alain o iubea pe Lou și îi iubea familia. Pentru că Alain trăia cu adevărat. Învățase, mai bine spus, iubind, să trăiască.

   Datorită lui Alain, casa din Cité Florale s-a transformat într-o casă cu oameni fericiți care, dacă priveau peste umăr, îi puteau vedea pe ceilalți și puteau să își spună: iată-i pe toți acei oameni care ne-au iubit.

                                                                                                                                           Sfârșit

Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…