SÂMBĂTA SPAȚIULUI PUBLIC: Ștefan BRATOSIN – Edenul, Babelul și granițele imanente ale inteligentei artificiale

Joi, 19 noiembrie 2026, am participat alături de Mihaela-Alexandra Tudor și Anthony Feneuil la o dezbatere animată de Pompiliu Alexandru la biblioteca Universității „Valahia” din Târgoviște. Obiectivul era de a decanta câteva elemente de răspuns la întrebarea „Poate spațiul public să se lipsească de dimensiunea religioasă în era IA?” După mai bine de trei ore de dialog cu colegii mei și cu publicul am realizat că încercările de răspuns la întrebare merită o schimbare de perspectivă. Religia revine astăzi în sfera publică mai puțin prin intermediul instituțiilor și mai mult prin granițele (cele ale limbajului, adevărului, umanității, morții, atenției, teritoriului) pe care tehnologiile digitale promiteau să le desființeze, dar pe care, în realitate, le poartă adânc în ele însele. Irupția inteligenței artificiale în viața de zi cu zi dezvăluie că granițele nu au dispărut, ci au devenit interiorizate. Ele locuiesc acum în cod, imagine, limbaj și corp. Iar cele mai vechi texte ale tradiției biblice, care sunt, de la început până la sfârșit, o meditație asupra graniței, aruncă o lumină stranie pe ecranele noastre digitale.

Prima narațiune din Geneza este o serie de linii trasate. Dumnezeu nu creează mai întâi lucrurile. El separă. „Dumnezeu a separat lumina de întuneric”, apoi apele de deasupra de apele de dedesubt, apoi marea de uscat. A crea înseamnă a înscrie granițe în inima nediferențiatului. Granița nu este un gard exterior ridicat ulterior. Ea este constitutivă, imanentă lumii care vine în ființă. Lumea digitală este construită pe același gest. Bitul, această separare elementară între 0 și 1, cea mai mică și mai internă graniță existentă, repetată de miliarde de ori pe secundă. Am crezut că tehnologia va șterge granițele, dar nu a făcut decât să le împingă mai adânc în inima materiei. Și când o importantă companie americană anunță un cip cuantic capabil să calculeze cu stări suprapuse – nici complet 0, nici complet 1 – granița fundamentală pare să se clatine. Dar reapare imediat când rezultatul este citit – mașina trebuie să decidă, revenind la o parte sau la alta a liniei. Granița, alungată din calcul, revine prin utilizare. Aceasta este ceea ce am putea numi imanența graniței. Ea nu rămâne la marginile lumii digitale, ci constituie chiar centrul acesteia.

Povestea turnului Babel este prima narațiune tehnologică a umanității – oamenii stăpânesc cărămida și bitumul – materiale artificiale – și decid să construiască un turn „al cărui vârf să ajungă până la ceruri”. Ceea ce este izbitor este natura pedepsei. Dumnezeu nu dărâmă turnul, nu ridică un zid în jurul orașului. El coboară „în” limbaj: „Să le încurcăm limba, ca să nu se mai înțeleagă”. Granița nu este ridicată împotriva oamenilor, ea este implantată în mijlocul vorbirii lor. Ei încă vorbesc între ei, dar nu se mai înțeleg. Marile noastre modele lingvistice sunt cea mai îndrăzneață încercare de până acum de a reconstrui Babelul: o singură mașină, antrenată pe textele tuturor popoarelor, care traduce, rezumă și conversează în o sută de limbi. Turnul pare în sfârșit complet. Dar confuzia nu a fost învinsă – a migrat în interiorul sistemului. Acum se numește „halucinație”: aceste răspunsuri fluide, încrezătoare și false. Mașina vorbește, dar nimeni nu vorbește. „La început era Cuvântul”, spune prologul Evangheliei după Ioan – mașinile noastre de cuvinte ne oferă vorbire fără vorbitor, separată de suflarea care a purtat-o. Relatarea Rusaliilor prezintă o altă imagine: limbile nu sunt desființate, ci sunt auzite – „fiecare asculta vorbirea în limba lui”. Granița lingvistică nu este eliminată, ci devine traversabilă. Aceasta este întreaga diferență dintre o traducere care șterge diferența și o traducere care o transcende. Mașinile noastre, deocamdată, visează la o traducere care șterge diferența.

Decalogul stabilește o graniță ciudată: „Să nu-ți faci chip cioplit”. Aceasta nu este o interdicție a artei, ci o linie trasă împotriva substituției. Pericolul nu este imaginea în sine, ci imaginea care ia locul realității și cere să fie crezută. Exemplele sunt numeroase și foarte diferite. Imagini false cu conținut sexual explicit ale unui cântăreț de renume mondial au inundat rețelele sociale în câteva ore. Alegătorii din New Hampshire au primit apeluri de la o voce clonată, cea a președintelui Statelor Unite, care îi îndemna să nu voteze. Software-ul de generare video produce scene de știri care nu s-au întâmplat niciodată. Cartea Apocalipsa descrie o putere căreia „i s-a dat puterea să dea suflare icoanei fiarei, pentru ca și icoana fiarei să vorbească”. Timp de două mii de ani, această sintagmă părea să aparțină mitului. Astăzi, descrie o linie de producție industrială: imagini animate care vorbesc, mărturisesc, acuză și care nu mai pot fi distinse de realitate. Granița adevărului este cea mai imanentă dintre toate. Falsitatea nu vine de altundeva, ea circulă pe aceleași canale ca adevărul, cu aceeași față, aceeași voce, aceeași autoritate aparentă.

Milioane de oameni conversează zilnic cu tovarăși artificiali. Adolescenții își destăinuie necazurile chatbot-urilor. O mamă chiar a intentat un proces după sinuciderea fiului ei de paisprezece ani, care devenise prins într-o relație cu o persoană virtuală. Aplicațiile oferă terapie, prietenii și romanțe sintetice. Profetul Daniel, interpretând visul unei statui făcute din fier amestecat cu lut, oferă o afirmație cutremurător de precisă: „Se vor amesteca unii cu alții, dar nu se vor lipi unul de altul, așa cum fierul nu se amestecă cu lutul”. Aici se află granița antropologică în imanența sa pură. Amestecul va avea loc – implanturi cerebrale, asistenți personali, exoschelete – dar uniunea nu. Granița nu mai separă omul de mașină ca două teritorii distincte. Ea se desfășoară în interiorul hibridului, invizibil și de netrecut. Geneza afirmă că omul a fost făcut „după chipul” creatorului său și că acest creator „i-a suflat în nări suflare de viață”. Azi, la rândul nostru, suntem creatori de creaturi, modelând mașini după chipul nostru, într-un fel de creație de gradul doi. Dar nimeni nu suflă suflare de viață în nările serverului.

Startup-urile vând acum „roboți ai durerii”: continuați să conversați cu mama voastră decedată, cu vocea ei, cu umorul ei, cu amintirile ei, reconstituite din mesajele ei. Cântăreții morți se întorc pe scenă sub formă de holograme. Promisiunea transumanistă a nemuririi prin descărcare de pe internet nu mai este chiar o glumă. Acestei promisiuni, textul biblic îi opune cea mai interioară dintre limite: „Ești țărână și în țărână te vei întoarce”. Finitudinea nu este un accident care a atins omenirea, ea este înscrisă în noi ca o graniță în inima condiției noastre. Viziunea lui Ezechiel în valea oaselor uscate oferă contrapunctul perfect la griefbot: oasele se unesc, nervii și carnea cresc din nou, „dar nu era duh în ele” Totul poate fi reconstruit – vocea, fața, memoria – cu excepția vieții. Granița morții este imanentă. Ea nu poate fi ocolită prin acumularea de date, pentru că ceea ce lipsește nu sunt datele.

Australia a interzis rețelele sociale pentru cei sub o anumită vârstă, în Franța, „pauza digitală” interzice telefoanele mobile în școlile gimnaziale. Legi care recunosc o graniță pe care ideologia celor conectați a refuzat să o vadă, cea a atenției, un teritoriu intim și însușibil. Episodul vițelului de aur merită recitit în această perspectivă. Idolul nu a venit din străinătate. El a fost turnat din propriile bijuterii ale poporului, din ceea ce fiecare persoană oferea de bunăvoie. Tocmai aceasta este economia atenției. Ne revărsăm privirea, dorințele, clicurile, iar mașina topește acest metal într-o imagine – dublul nostru algoritmic – pe care ne-o prezintă constant și pe care o slujim în cele din urmă. Granița de aici nu separă un interior de un exterior. Ea sălășluiește chiar voința. Nimic nu este interzis, totul este atrăgător. Aceasta este cea mai subtilă formă a limitei.

Visul unui internet unic, global, s-a dizolvat: firewall-uri chinezești, un internet rusesc suveran, o lege americană care obligă TikTok să treacă de la proprietar la proprietate sau să dispară și un regulament european privind inteligența artificială, care a intrat în vigoare în 2024 și interzice în mod explicit anumite practici, cum ar fi scorurile de credit social pentru cetățeni. Cele două cabluri submarine rupte în Marea Baltică, sunt o reamintire a faptului că „norul” este alcătuit din fibre așezate pe fundul mării, centre de date care consumă cantități uriașe de apă și electricitate și elemente de pământuri rare extrase din (sub)sol. Faptele Apostolilor afirmă că Dumnezeu „a stabilit vremurile și hotarele pentru așezarea” popoarelor. Lumea digitală, care visa să fie detașată de pământ, este re-teritorializată chiar sub ochii noștri. Granița geopolitică nu a fost abolită de rețea, ci s-a mutat în infrastructură, imanentă chiar conductelor lumii conectate. În povestea Edenului, detaliul extraordinar este că pomul interzis nu se afla la marginea paradisului. El creștea „în mijlocul grădinii”. Limita nu era o incintă exterioară; Ea a fost plantată în centrul lumii locuibile. Și când omenirea este alungată, textul plasează heruvimi la răsărit, înarmați cu „o sabie de flăcări care se învârte în toate direcțiile, ca să păzească drumul spre pomul vieții” O graniță mobilă, rotativă, omnidirecțională, ai crede că citești o descriere a firewall-urilor noastre, a criptării noastre, a moderării noastre algoritmice – acele săbii care se învârt în toate direcțiile la intrarea în fiecare grădină digitală.

Lecția este atât dură, cât și liniștitoare. Tehnologia nu va aboli niciodată granițele, pentru că limita nu este dușmanul lumii, ci condiția ei, pentru că a separa înseamnă a crea. Granițele limbajului, ale adevărului, ale ființei, ale morții, ale dorinței și ale teritoriului nu păzesc marginile lumii digitale. Ele sunt însăși structura ei. Adevărata întrebare, prin urmare, nu este cum să le faci să dispară, ci cine le trasează, unde și în numele a ce. Ultima carte a Bibliei oferă, în sfârșit, o licărire a unui pom ale cărui „frunze sunt pentru vindecarea neamurilor”. același pom, în același centru al grădinii – dar granița, în sfârșit, a devenit remediul. Între Babel și această promisiune, mașinile noastre inteligente își așteaptă încă înțelepciunea.

Profesor universitar doctor clasă excepțională în comunicare publică și politică la Université de Montpellier Paul-Valéry, intelectual public, Ștefan Bratosin aduce în spațiul media românesc rigoarea școlii franceze și anvergura unei cariere academice internaționale. Doctor în Științele comunicării și teologie, distins cu titluri de Doctor și Profesor Honoris Causa al mai multor universități, conducător de doctorat și fondator al programului de Master în Comunicare publică și politică, el este și consultant pentru instituții publice și private pe teme de media, religie și politică, precum și autor a numeroase cărți, articole științifice și studii în franceză, engleză și română. Intervine ca expert și editorialist pentru diverse media internaționale.

Distribuie:
Contact / Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected] Euroguard
medCAre romserv.jpg hymarco

CITEȘTE ȘI

Metex Gopo
kiss2025a.jpg dsgmotor.gif
novarealex1.jpg ConsultOptic memco1.jpg
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Parteneri media