PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Încercuirea

8

NINGE PE TEME DE HAYDN, un roman de CORNEL GEORGE POPA, CASA KAFKA

   Există și sunt multe moduri de a povesti, de a spune cât se poate de exact despre o încercuire, despre scrierea și explicarea unei  povești în limitele (pro)puse de autorul ei, limite din care încearcă să nu o lase să (îi) scape, dar nici nu trebuie așezată sau să rămână în această stare continuă a constrângerii, a refuzului ieșirii dintre ele în spațiile lumii, spații și locuri în care (o) așteptăm (și) noi, în care îi căutăm mișcările, îi intuim cuvintele împreună cu ce mai aduc cu ele odată cu fiecare moment al căderii în lume și a rămânerii în continuare aici, în spațiul alb, vizibil al eliberării, al întâlnirii cu cel, cu cei care îi așteaptă cuvintele.

   Cornel George Popa scrie, enumeră povești pe diverse, pe mult multiplicate teme și suprafețe ale vieții traversate de personajele lui și le-a așezat cât mai la vedere în NINGE PE TEME DE HAYDN, roman în care viața este acea întindere și extensie (in)vizibilă a lumii, viață mereu disponibilă prin care caută, unde (sur)prinde și desăvârșește încercuirea poveștilor care o (des)compun, încercuire din care sunt scoase și aduse la suprafață cât mai multe dintre fragmentele care o consumă, fragmente care devin și rămân disponibile pentru  a fi așezate în și pe cât mai multe teme, lecturi, înțelegeri și interpretări ale lor.

Este o explozie de viață nemaipomenită. Se simte în aer bucuria de a trăi. Aproape toți sunt zâmbitori, relaxați, destinși. Copiii țipă veseli, părinții îi ceartă, în glumă, soarele arde plăcut, copacii foșnesc, pe lac, rațele sălbatice, grațioasele lebede, și pescărușii fac o larmă grozavă fiindcă un cuplu tânăr le aruncă de mâncare. E o agitație cumplită acolo. Din toate colțurile lacului sosesc grăbite noi și noi păsări care vor să mai prindă ceva din marele ospăț.

Scriitorul stă pe o bancă din apropiere și privește spectacolul…

   Fiecare personaj care se mișcă prin încăperile vieții pe teme de Haydn, pe aceste frecvențe neconstrângătoare prinse și folosite de Cornel George Popa pentru a-și desfășura și expune poveștile, este cumva rămas să (se) spună din acest interior expus de încercuirea care îi susține și îi comprimă spațiile prin care se poate descurca pentru a-și continua mai departe călătoria căutând momentele și cuvintele adecvate găsirii căilor care disponibilizează și încurajează ieșiri, evadări și tot ce pot să însoțească ele de-a lungul acestor parcurgeri impuse nefiresc de întâlnirile lor în aceste povești îngăduite și încurajate de viață, de fragmentele ei care se desfac și strică armonia oricărei teme și a oricărui drum ce rămân de interpretat, de parcurs, de dus la capătul firesc gândit de personaj, scris de autor și continuat de cine citește și vrea să se apropie, să citească, să asculte și să înțeleagă cât mai mult din această partitură scrisă și făcută vizibilă aici de autorul ei.

Practic, nu există nimeni care să fi scris pentru el și nimic mai mult.

Nimeni.

 

Scrii pentru tine când n-ai încotro.

Altfel, când compui ceva, orice, vrei să vadă și alții, indiferent că ești tu pictor, scriitor, sculptor, regizor, compozitor, arhitect ori designer…

   Cornel George Popa ne invită odată cu cuvintele poveștilor lui la o călătorie lungă, intensă și bulversantă prin cât mai multe dintre teritoriile alcătuite și scrise de mintea lui pentru a ne face cunoscută, pentru a ne descrie în amănunt încercuirea crescută în jurul cuvintelor pe care a pus-o la cale în aceste povești iar mai departe (ne) desenează harta pe care sunt scrise și posibilele ieșiri, necesarele scoateri întregi din spațiul adoptat de încercuirea desfășurată continuu de cuvintele care construiesc și împrejmuiesc poveștile amestecate subtil în (ne)firescul său text. Suntem prinși în această încercuire constrângătoare a unei boli din care nu se mai iese decât pornind și încercând să înțelegem pașii alcătuirii și mai departe ai dezalcătuirii ei, sau momentele răspândirii ei în stările care îi pot susține și amplifica diluarea, pierderea și îndepărtarea de minte, de corp, de gesturile eliberatoare care încap și rămân să desfacă și să anuleze constrângerea, păstrarea în aceste concentrice și (ne)hotărâte zbateri, rătăciri, căutări.

Parcă obosit dintr-o dată, oftând, scriitorul și-a trecut palma peste față.

Ce întâmplare, a șoptit din nou, ce întâmplare teribilă și devastatoare…

Nu știu cum o să-i fac față. Sunt reguli noi aici, iar eu nu cunosc nici una. Va trebui să le învăț pe toate, rând pe rând, până la capăt.

Capătul drumului.

Unde e capătul drumului? s-a întrebat, ridicând ochii către cer, apoi mutându-i  în pământ: acolo, oare, sau acolo? Sus ori jos?

   Încet, încet bolnavul se mută și devine cel care își încercuiește și își leagă boala de stările prin care o poate ține și păstra la depărtarea necesară înțelegerii eliberării spre care se îndreaptă (in)conștient, simțit și înțelegând că trupul știe mai mult, că disponibilitățile lui de a se distanța și elibera de constrângerile bolii cresc odată cu fiecare cuvânt adăugat explicării acestei îndepărtări, crescând și alimentând un monolog intensificat de tăcerile care se insinuează și cresc, care acoperă universul sonor din care au venit cu gesturile ieșirii din încercuire, din împrejmuirea care adăuga suferință fiecărei mișcări și apropieri conținute de atingerile ei.

Se forțează zilnic să fie altfel decât îi cere creierul, decât e starea lui, în realitate.

Bătălia asta continuă cu el însuși, nedreaptă și istovitoare, îl seacă.

I-ar fi ușor să renunțe. Abandonezi jocul. Te predai. Apeși singur pe trăgaci. Poc și gata. Urmează liniștea. Marea liniște de cinci mii de ani, ca o pernă moale.

Când ești obosit de moarte, vrei să dormi. Altceva nu te interesează. Dormi și mai vezi tu după aceea. Cât înseamnă cinci mii de ani trec repede, când dormi.

Mai greu e să ții ochii deschiși, când mori de somn. Ții ochii deschiși și ești vesel.

Ce prostie, scrâșnește scriitorul. Dar am s-o fac.

Moarte, ține-te bine. Va fi palpitant pentru amândoi, te asigur.

   Cornel George Popa ne/se scoate din această (ne)înțeleasă încercuire a morții și ale tentativelor ei de izolare a autorului de mișcările și poveștile lumii împreună cu autori care au spus despre moarte și nemurire, despre felurile lor de a se așeza și de a rămâne în cuvinte, în răspândirile lor prin teritoriile deschise de povești ale lumii. Franz Kafka, Paul Auster, Stephen King, Milan Kundera, Leonard Cohen sunt mereu acele voci prin care viața s-a salvat din încercuirea propusă de finalurile morții. Suntem conduși (și) de ei prin paradisuri, prin purgatorii, dar mai ales prin toate infernurile disponibile să fie parcurse, înțelese și explicate, mai târziu adăugate fugilor, evadărilor din încercările lor uneori strivitoare, dar și eliberatoare. În NINGE PE TEME DE HAYDN (ne) putem întâlni și rămâne pe aceste frecvențe ale ascultării și recunoașterii sunetelor și ale cuvintelor care ne pot însoți în ieșirea din încercuirea, din frământările bolii, ale căderilor care ne pot apropia de moarte, dar și ale acelora care ne pot elibera de fricile ce însoțesc apropierile ei. Cornel George Popa a înțeles și a scris despre cum

oamenii pot evada din aceste „vieți  mici” printr-o emoție oferită celorlalți, ori un act de generozitate, ori o împăcare, ori chiar o căință,

și mai departe le-a înrămat împreună cu cadrele din care sunt învățate metode și emoții alimentate și amplificate de fuga din încercuirea care păstrează toate aceste mici vieți în uitare, în uitarea din care mai apoi nu se mai poate ieși decât împreună cu aceste povești protejate și încurajate de aceste cuvinte ale spunerii și ale eliberării, ale coborârii și urcării în/din acest vehicul neobosit adăugat și însoțit de visare, și de cât se poate de mult din înțelegerea lecturilor ei.

 

Gabriel ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…