1.Robert cel Dandy/ Contele Robert de Montesquiou
„Era o dimineață strălucitoare de primăvară când am fost luată prin surprindere de un personaj înalt și elegant care ieșea din umbra verde a castanilor în lumina galbenă a soarelui de pe trotuar.” – Elisabeth de Gramont, Memorii
Unele tipe se dau în vânt după Jim Morrison sau Johnny Deep. Mie îmi plac Roger Waters, Anthony Quinn și contele Robert de Montesquiou cel supranumit de congenerii săi „Grotesquiou”. Nu sunt totuși vreo grupie girl a lor. Doar notez aici, cât să citească posteritatea (sic!) și să vadă ce ”damă” fină am fost la viața mea. Ha! Întotdeauna mi-a plăcut să casc gura la rockeri, la bărbații rafinați cunoscători de femei – ca să nu le spun afemeiați, nu de alta dar printre ei sunt o mulțime de curvari ridicoli și distruși, genul care se laudă cu tipele cărora le-au tras-o de-a lungul timpului – și la excentrici. Îmi mai plac și tenișii roșii dar despre ei altădată.
Acum scriu în albumul acesta despre Robert cel Dandy. Au mai scris despre el multe tipe. Una dintre ele: Elisabeth de Gramont, ducesa de Clermont-Tonnerre. O lesbiană celebră, prietenă cu el. I se spunea ”Ducesa Roșie” sau ”Crinul”. Ca să vezi! Și când te gândești că mie apropiații îmi spun Dănuț iar istoria consemnează cum că s-ar fi găsit unii care să râdă de numele meu diminutivizat și masculinizat. Dacă îmi trânteam un nume de floare poate intram și eu în rândul lumii bune! Lăsați! Mai bine nu! Elisabeth era descendenta lui Henri IV. A scris o carte de memorii în care apar prezentați o mulțime dintre cei care l-au inspirat pe Proust. Îl găsim deci, cum spuneam, și pe Robert acolo. Ducesa Roșie povestește însă mai mult despre cum era îmbrăcat decât despre ce fel de persoană era. Oricum, e adevărat, contele Robert a uluit Parisul cu ținutele sale colorate. Vestuțe de un verde-fistic. Costume albastru deschis. Apare la un moment dat purtând un costum mov și la gât un șirag de violete în loc de cravată. Cred că arăta colosal!
Robert s-a născut, ca și mine, în martie. Doar că pe 19. Eu pe 16. El în 1855. Eu în 1970. Cu siguranță însă îi plăceau violetele, din câte deduc. Și mie! Bine, gata, mă abțin! Nu voi fi niciodată un dandy oricâte violete mi-aș pune pe cap sau la gât. Alura mea de Gavroche va duce mereu spre Dănuț mai degrabă decât spre vreo tipă excentrică. Acum tocmai trag un șut imaginar unei pietricele la fel de imaginare. De oftică, desigur. Robert era un poet simbolist, dandy, colecționar de artă și homosexual. Se spune că s-ar fi culcat totuși cu Sarah Bernardt. O singură dată. Și că după aceea ar fi vomat 24 de ore. Unii susțin că o săptămână. Nu știu exact cine a spus asta dar pare să fi fost mai degrabă un fake-news din epocă. Părerea mea. Cert este că Robert a avut o relație stabilă cu Gabriel Yturri, un tip din Argentina care i-a fost și secretar ani de zile. Sunt înmormântați împreună în cimitirul Des Gonards din Versailles.
Contele nostru purta de obicei pe degetul arătător un inel cu un cristal mare, scobit astfel încât să poată fi așezată în interiorul lui o lacrimă umană adevărată. Era un tip care poza excesiv. Un regalist snob, un poet diletant și simbolist. Un excentric. Un dandy adevărat. Păr întunecat. Trup frumos și subțire. O grație desăvârșită. Jules Renard îi asemuia nasul cu ciocul unei păsări de pradă hrănite cu vanitate. Fiul lui Alphonse Daudet, Léon, spunea despre el că este un bărbat fără vârstă care arată de parcă ar fi fost îmbălsămat pentru eternitate. Se pare că avea dreptate. Dovadă că la atât de mult timp după ce a murit iată că scriu în album despre el.
A inspirat o mulțime de artiști și cred că o va face în continuare. A fost unul dintre acei oameni a căror trecere prin lume e remarcată și ținută minte. Precum o stea căzătoare. Îl vedem prezent în fiecare joi ca invitat la cinele celebre ale lui Alphonse Daudet de pe rue Bellechasse. Prieten apropiat al lui Edmond de Goncourt. Îl vedem de asemenea invitat de marele simbolist Stephane Mallarmé în apartamentul său minuscul de la etajul 4, unde în fiecare zi de marți se țineau serate cu discuții strălucitoare și unde toți tinerii intelectuali și artiști ai Parisului se băteau să fie acceptați. Devine și un obișnuit al întâlnirilor din mansarda lui Goncourt unde însă atmosfera era mai rece. Avea obiceiul să gesticuleze larg și impresionant. Își scotea una dintre mănuși și începea să descrie volute prin aer. Monologa mult și fără întrerupere. Era de un magnetism ce te lăsa cu gura căscată. Proust îi copia frecvent gesturile și discursurile. Îl adora de-a dreptul.
Își numea casa în care locuia, pe strada Franklin din Paris, „Pavilionul Muzelor”. Asta după ce a locuit ani de zile în conacul Quay d’Orsay, al tatălui său, la ultimul etaj. Fiecare cameră din casa lui avea un alt decor și culoare. Avea o cameră japoneză, una a Nopților Arabe, alta în 1001 de nuanțe de roșu. Avea o cameră în care era întins pe jos un covor cu urși polari iar în mijloc trona o sanie rusească. Ferestrele conacului aveau vitralii ce filtrau lumina diferit în fiecare cameră. Robert le-a pus acelor lumini tot felul de nume alambicate. De exemplu: „lumina soarelui pe apele tropicale” sau „lumina lunii pe zăpada nordică”. Biblioteca o avea într-o seră din sticlă și cristal. Autorilor săi preferați – Baudelaire, Goncourt și Swinburne – le păstra cărțile pe niște rafturi joase ce aveau în fundal arbori pitici japonezi. Dormitorul său era unul arăbesc, plin cu perne grele, cu catifea, satin și lămpi suspendate din sticlă colorată. Patul era în forma unui dragon. Baia era plină de perdele din tifon albastru iar pereții erau vopsiți într-un verde plăcut cu pești ciudați și tot felul de animale marine stilizate. Un decor ca al lui Gordon Craig pentru vreo piesă de Maeterlinck. Avea o cadă de baie maură iar toaleta purta numele Hortensia și era decorată cu nuferi și hortensii. Dulapul său de haine avea uși din sticlă și era luminat cu un proiector. Se vedeau strălucind cele peste 100 de cravate în „nuanțe tandre” după cum le descria Robert. Tot în camera în care se îmbrăca ținea și portretul lui La Rochefoucauld în colanți roz. Nu, nu e vorba despre tipul cu perucă și maxime moraliste scorțoase ci despre un acrobat de circ care făcuse valuri în epocă datorită mușchilor săi.
Întregul conac era plin cu sticlă venețiană, porțelanuri de Dresda, fluturi artificiali din catifea și evantaie parfumate. Robert colecționa o mulțime de lucruri pe care le păstra cu grijă în camerele casei sale. O jumătate de țigară din care fumase George Sand. Glonțul care l-a ucis pe Pușkin. Lacrima lui Lamartine. Papucii lui Byron. Patul în care a dormit Napoleon după bătălia de la Waterloo. Nu avea o cameră de scris. Când intra în starea necesară creației – când avea chef să scrie adică – punea servitorii să îi aducă măsuța. O masă mică, din lemn, veche de prin secolul XVIII. Scria cu o pană de păun și folosea cerneală mov sau verde.
Era perioada de apogeu a simboliștilor. Perioada lui Mallarmé și a lui Verlaine. A dramaturgului Maeterlink și a lui Yeats. Mallarmé a fost cel care le-a impus tuturor principiul de bază: „simbolismul este un mister căruia cititorul trebuie să îi găsească cheia.” Robert, un dandy fascinant și cuceritor. Un copil mare și un excentric. Autorul unor cărți nu neapărat deosebite dar care au constituit, ca obiecte, niște exemplare fabuloase. Coperte din satin albastre brodate cu grifoni aurii. Marii pictori ai vremii i-au făcut ilustrațiile. Exotismul publicațiilor lui a fascinat o mulțime de oameni și atunci și acum. Robert cel Dandy a fost pictat de Antonio La Gandara, James Whistler și Giovanni Boldini. L-a fotografiat Nadar și figura sa desenată de Caran d’Ache a apărut pe prima pagină în Le Figaro. Apropiat al lui Gustave Moreau, Robert a fost un critic renumit. În muzică, i-a susținut pe Claude Debussy și Gabriel Fauré. Pe lângă Verlaine și Proust, anturajul său literar îi cuprindea și pe Leconte de Lisle, José Maria de Heredia, Maurice Barrès, Anatole France, Henry James, Gabriele d’Annunzio sau Raymond Roussel.
A fost de asemenea unul dintre descoperitorii vaselor Gallé și a bijuteriilor Lalique. Călătorea sub pseudonime aiuritoare și se deghiza de-a dreptul straniu. A făcut furori în călătoriile sale prin Anglia. A fost urât de unii și adulat de alții. Ironizat, detestat sau iubit. Numele său era pe buzele tuturor. Se spunea că poezia sa e obscură dar conversația și prezența i-au fost diamantine. Se spuneau multe. Și se vor mai spune. Tocmai am spus, iată, și eu.
Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…
Facebook
WhatsApp
TikTok
