Îmi place cuvântul “loc”; este vechi în limbă, puternic, polisemantic, intră uşor în tot felul de jocuri lingvistice, lasă spaţiu pentru interpretări şi reflecţii, ce să mai vorbim, e un drăgălaş de cuvânt, care ascunde o varietate de noţiuni. Ca orice cuvânt care se respectă pe sine şi reprezentările sale concrete, substantivul acesta “zice” uneori de bine, alteori de rău, că asta este menirea vorbelor – să zidească lumi sau să le dărâme – ceea ce înseamnă că ele seamănă cu… oamenii.
O teorie spune că locul de unde vii, de unde ai apărut tu aşa, din întâmplare şi făr’ de voie într-o zi, te influenţează ca evoluţie, caracter, mentalitate. Aşa o fii, nu ştiu, merg pe mâna lui Balzac (deşi îl prefer pe Zola), mai ales că Blaga pare să-l confirme. Ideea asta mă cam demontează însă, fiindcă nu înţeleg unele lucruri sau, mai exact, mi-e teamă să le înţeleg. Ar însemna că oamenii de la munte sunt năvalnici, rezistenţi, făcuţi dintr-un material dur, poate din cremenea aceea care-i înconjoară, în vreme ce tipii de la şes sunt lenţi, adaptabili, oarecum duplicitari – nu săriţi pe mine, eu ştiu asta de la Creangă şi de la Sadoveanu, n-am vină. Ce facem însă cu cei din zona de deal, ei cum sunt, jumate ca ăia de la munte şi jumate ca ăia de la şes? Iată o problemă ivită din faptul că ţara aceasta este binecuvântată cu toate formele de relief amintite, că oferă posibilitatea ca într-o zi să ajungi de la mare la munte sau invers (teoretic vorbind, că la ce drumuri avem noi s-ar putea să ajungi într-un loc mai bun, de unde au dispărut supărarea şi întristarea).
Pornind de la dilema de mai sus şi de la sursele ei, mă avânt pe un teritoriu după care sunt mai topită decât o îngheţată uitată la soare: locurile comune, ideile perpetuate din cap în cap şi din gură-n gură mai dihai decât literatura populară. Să vedem câteva dintre cele mai vehiculate în aceste vremuri de restrişte şi jale, vorba poetului: românii sunt deştepţi, dar leneşi, majoritatea celor de la Microsoft sunt românaşi get-beget, deci noi exportăm inteligenţă pe scară largă, copiii şi tinerii de astăzi sunt cu totul şi cu totul altfel decât eram noi, deci n-avem ce face, trebuie să-i acceptăm cu ale lor, şcoala cere prea mult elevilor şi programa e prea încărcată, munca asigură prosperitate şi recunoaştere (aş râde dacă nu mi-ar veni să plâng), cartea de muncă e condiţia sine qua non dacă vrei pensie (ha, ha, vai, vai), e deştept, doar are facultate şi o turmă (n-am găsit alt cuvânt) de masterate, cineva (o teribilă conspiraţie nu ne lasă a afla cine-i acela) vrea să ne discrediteze ca popor, toţi străinii ne doresc bogăţiile (deci nu suntem noi prea fraieri şi manipulabili ca să le valorificăm singuri), câinele este cel mai bun prieten al omului (aş spune că până la proba contrarie), suntem un tărâm al spiritualităţii în stare pură (dacă mai aud mult despre tunelul acela care duce din Bucegi direct în piramida lui Keops mă duc să-l caut, că nimeni nu ni-l arătă până acum), nu se mărită fiindcă i-a legat o duşmancă dracu’ gol cununiile, trebuie ca partenerii unui cuplu să-şi ofere spaţiu (pentru asta propun ca unul dintre ei sau chiar ambii să se mute la cineva de sex opus, că se face un spaţiu de numa’, numa’), sunt cea mai bună prietenă a copilului meu (te-ai gândit că poate are nevoie de-o mamă, că prieteni îşi găseşte cu nemiluita?) şi exemplele ar umple echivalentul în pagini al “Comediei umane” înmulţit cu x (şi, că venii vorba, cine nu face realul e un tembel cu nuanţe de cretin, fiindcă e ştiut că orice ins poate scrie o compunere, la naiba, după cum ne învaţă un cântec vechi:” Că nu e om să nu fi scris o poezie / Măcar o dată, doar o dată-n viaţa lui”, pam, pam !).
Pe locul întâi în preferinţele mele gramaticale stau expresiile şi locuţiunile, poate pentru că oferă prilejul să spui uneori adevăruri de care nu se prinde prea multă lume. Cele în structura cărora intră cuvântul “loc” sunt şi ele simpatice, asta când nu devin enervante, semănând izbitor cu mamele şi prietenii / prietenele soţului personal, în sensul că la început sunt drăguţe, apoi îşi dau arama pe ten / faţă. Mult mă scoate din ţâţâni formularea “în locul tău…”, cu varianta “ dacă mă întrebi pe mine…”; prima – că nu eşti în locul meu, deci habar n-ai, iar a doua – că nu te întreabă nimeni nimic. Expresia englezească – “ if I were in yours shoes” – mi se pare şi mai faină, căci, dacă te-ai pune în pantofii mei, ai avea şansa să te bată ca dracu’, sâc! sâc! Locuţiunea “pe loc” mi se pare însă drăgălaşă în contexte de tipul “M-am îndrăgostit pe loc.”, “ Mi-a cumpărat inelul pe loc”, “ I-am dat pe loc un răspuns afirmativ” (păi dacă mi-a dat deja inelul, ce altfel de răspuns era de aşteptat?). Limba română dovedeşte o dată în plus că e o comoară – scufundată (nu cufundată) de unii în abisuri ale necunoaşterii şi stâlcirii – fiindcă iată cum nişte structuri ce au în ele cuvântul “loc” exprimă, de fapt, timpul. Nu avea dreptate Nichita Stănescu să se închine în faţa minunilor limbii strămoşeşti, înlocuită azi de unii – pe loc – cu engleza, araba, chineza + dialectul mandarin etc, etc.
Îmi place formularea “E un om la locul lui”, dar mă irită “Pune hainele la locul lor!”, aş fii fericită să se dovedească adevărat enunţul “ La facultate au fost cinci pe loc” şi m-aş bucura să dispară sintagma “pe loc repaus”, fiindcă îmi aminteşte de cele nouă luni de armată din studenţie şi de atmosfera cazonă din cancelarie, mă face să visez cu ochii larg închişi rugămintea “Fă-mi un loc în inima ta”, dar mi-e teamă de grozăvia vorbelor “Locul tău nu-i aici”, în loc de “bun rămas” vreau să aud “la bună vedere!”, din “a fi la timpul nepotrivit în locul nepotrivit” e musai să dispară prefixele alea negative urâcioase, iar “din loc în loc” ar face bine să plece la plimbare în favoarea lui “peste tot locul”.
Ce ţi-e şi cu limba asta română! În loc să fi vorbit (mă rog, scris) atâta, mai bine vă spuneam care este cuvântul tematic pe care îl urăsc cu tărie, nu de alta, dar să mă scap de-o grijă: (a) înlocui. Nu-i aşa că e o vorbuliţă rea, sâcâitoare, slută, ticăloasă, patetico-ridicolă, de doi bani, detestabilă? Evident, totul ţine de context, dar e bine câteodată ca şi cuvintele să fie puse, vorba aceea, la locul lor. Iar dacă vă iese cu acestea, daţi next level şi puneţi unde le este locul şi pe oamenii care vă umbresc zâmbetul, apoi recitaţi ceva atât de trist, încât să vă lecuiască de tristeţea dinainte. Vă recomand Radu Stanca, minunat şi de puţini ştiut: “Cânt fără să-mi pese de-i cineva să m-asculte, / Îmi place doar toamna, când umblu prin frunzele multe. / Visez o iubire cum n-a fost şi nu e, / Deşi, tot mai rece şi singur, cărarea mă suie”.
MIHAELA MARIN este profesoară la Colegiul Național CONSTANTIN CARABELLA, din Târgoviște, eseistă de excepție și moralistă de mare forță…
Citește și:
PICĂTURA CHINEZEASCĂ, locuri și locuiri concentrate…
Un… loc nou, o locuire nouă, INTERFERENȚE, cu Pompiliu ALEXANDRU și Puiu JIPA
Domnul Constantin VAENI, în căutarea locurilor ascunse din ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI…
AMERICA LA NOI ACASĂ, cu doamna Dana NEACȘU, se întoarce la locul ei de onoare…
LECȚIA DE ZBOR, cu Ioana PIOARU și locuiri mohorâte despre arta la cratiță…
REFLECȚII PEDAGOGICE, cu Alexandra BÂRSAN VLADOVICI…
CULTURA URBANĂ, cu Pompiliu ALEXANDRU, cel care ne-a propus tema despre LOCURI ȘI LOCUIRI…
Teodor Constantin BÂRSAN și CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI…
MELANCOLII cu doamna Constanța POPESCU…
AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ, rubrica locuită săptămânal de marele actor Puiu JIPA…
Cătălina CRISTACHE și PLIMBĂRI BUCUREȘTENE…
LONDRA LA PAS și Cristian Gabriel GROMAN…
Daniel TACHE și rubrica sa CULTURA ONLINE…
CULTURĂ ȘI ISTORIE, cu doctorul în istorie Radu STATE…
ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI, cu doamna Mariana OPREA STATE…
Bogdan Mihai VLĂDUCĂ, adică JUNIOR DE WORCESTER…
Facebook
WhatsApp
TikTok
