În vremea asta de toamnă îngăduitoare și tandră îmbrățișare a soarelui solitar, martor al activităților noastre gospodărești, am participat la culesul strugurilor. Sunt printre privilegiatele care pot ține legătura cu „brazda”și pot simți amprenta caldă a bunicilor mei, care au sădit podgoria și chiar au inițiat ciclul ancestral al producerii licorii zeilor, pe fiecare ciorchine galben lucitor sau rubiniu brumat.
Am trăit și rememorat culesul strugurilor din copilărie. Aceleași locuri, alți oameni, alte trăiri, alte atitudini ( nu spun obiceiuri) și în final același rezultat. Mustul… Însă nu am regăsit bucuria. Am pierdut acest magic sentiment. Am uitat să ne bucurăm. Unde este detașarea moșilor mei în fața nevoilor cotidiene, a neajunsurilor, pentru că aveau și ei destule, unde e pofta de viață și căldura cu care participau făcând clacă, la această tomnatecă activitate, pe care iată, astăzi, tot mai puțini se-ncumetă să o guste, deci să o facă? Mustul din piață, nu are gust de toamnă.
Am recunoscut butucii preferați ai bunicii mele, pe care-i culegea preferențial, ca apoi să-i pună cu coardă cu tot, dus pe gratie, ca să-i mâncăm târziu în iarna ce mai avea de așteptat, până ce aveau să fie gata toate treburile în gospodărie. Am simțit amprenta mâinilor ei sub tufele cu rod bogat, unde nu lăsa nicio boabă să se strice și, așa cum putea, pe coate și genunchi, strângea tot, tot. Nu sentimentul de avariție o determina să fie atât de tipicar de grijulie cu fiecare boabă, ci sentimentul de sacralitate. Pentru ei bătrânii, fiecare părticică de rod venea de la Bunul Dumnezeu. Orice boabă devenea licoare celestă, era suflu dumnezeiesc, dat să le încălzească inimile și cugetul, deci trebuiau respectate, strânse și puse la loc de cinste.
Chiuiau bătrânii când ridicau la zdrobitor prima baniță de struguri aurii cu pielița transparentă, gata să crape de dulceața botezată în soarele încă ocrotitor de cald. Astăzi nu am regăsit căldura și voioșia oamenilor din amintirile mele. Oameni apatici sau arțăgoși… Este prea agasant de plictisitor. Lumea se grăbește. Pe repede înainte totul.
Vremea mustului din amintirea mea avea alți locuitori. Mirosea a fum pentru că se frigea pastramă și porumbul ce-l mai găseam necopt la tăiatul cocenilor. Beam must şi mâncam nucile cu pieliţa crudă, încă, într-o devălmăşie nebună, fără teama că ne putem îmbolnăvi, pentru că nu se asociază nucile crude cu mustul. Îmi dau lacrimile pentru lipsa atmosferei aceleia de bucurie, de împlinire a lucrurilor temeinice şi bine făcute la vremea lor. Toamna prin acest lucru este binecuvântată, prin bogăţia de trăiri. Iar ele nu pot locui decât în noi, în puterea noastră de redare a sufletului nostru îmbogăţit atât de târziu.
CONSTANȚA POPESCU este poetă, târgovișteancă plină de nostalgii, aflată în starea de grație a metaforelor…
Citește și:
PICĂTURA CHINEZEASCĂ, locuri și locuiri concentrate…
Un… loc nou, o locuire nouă, INTERFERENȚE, cu Pompiliu ALEXANDRU și Puiu JIPA
Domnul Constantin VAENI, în căutarea locurilor ascunse din ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI…
AMERICA LA NOI ACASĂ, cu doamna Dana NEACȘU, se întoarce la locul ei de onoare…
LECȚIA DE ZBOR, cu Ioana PIOARU și locuiri mohorâte despre arta la cratiță…
REFLECȚII PEDAGOGICE, cu Alexandra BÂRSAN VLADOVICI…
CULTURA URBANĂ, cu Pompiliu ALEXANDRU, cel care ne-a propus tema despre LOCURI ȘI LOCUIRI…
Teodor Constantin BÂRSAN și CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI…
AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ, rubrica locuită săptămânal de marele actor Puiu JIPA…
Cătălina CRISTACHE și PLIMBĂRI BUCUREȘTENE…
LONDRA LA PAS și Cristian Gabriel GROMAN…
Daniel TACHE și rubrica sa CULTURA ONLINE…
CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE, cu doamna Mihaela MARIN…
CULTURĂ ȘI ISTORIE, cu doctorul în istorie Radu STATE…
ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI, cu doamna Mariana OPREA STATE…
Bogdan Mihai VLĂDUCĂ, adică JUNIOR DE WORCESTER…