FILM ȘI PSIHANALIZĂ – Noemina CÂMPEAN – Vocea surdă: Sorda (2025)

   O varietate de piste psihanalitice se ivesc în urma vizionării filmului spaniol Sorda (2025), realizat de regizoarea Eva Libertad, recunoscută pentru inserțiile feministe din munca sa cinematografică. Ángela (Miriam Garlo, tocmai sora regizoarei) este surdo-mută; împreună cu soțul ei, Héctor, decid să aibă un copil, chiar cu riscurile ca acesta să moștenească handicapul mamei. Părinții Ángelei pun la îndoială capacitățile fiicei lor de a avea grijă de un nou-născut și insistă ca ea să poarte aparatul auditiv, însă ea nu îl suportă pe motiv că deformează sunetele, transformându-le în zgomote și, prin urmare, alege să nu îl poarte. Principala dilemă ce străbate filmul este cum poate să transmită o mamă surdă un raport vizavi de lume. Examenele medicale arată că fiica poate auzi perfect cu ambele urechi, moment în care totul capătă fațeta unei drame a incompletitudinii materne și a imposibilității structurale de comunicare. Neputând comunica cu fiica ei decât prin semne pe care aceasta nu are cum să le înțeleagă, Ángela încearcă să-i traducă Onei în limbajul semnelor toate jocurile copilăriei. Ángela resimte în primul rând invidie față de funcționalitatea „normală” a celei pe care a creat-o și, în al doilea rând, gelozie față de faptul că Ona ocupă în prezent întregul orizont al lui Héctor. Iar Héctor devine, în această triadă, modelul ideal de părinte, el fiind cel care și aude, și vorbește, fiind în măsură să își introducă fiica în ordinea simbolică a lucrurilor și a relațiilor umane.

   Sorda reprezintă o meditație excepțională asupra excluderii, căci personajul surd este alcătuit, în subiectivitatea sa, pornind de la o poziție ontologică trunchiată. Limbajul semnelor, în definirea identitară, nu poate ține locul vocii: vocea este, încă de la naștere, un obiect pierdut. Pentru Lacan, a fi surd presupune o privare reală de un obiect simbolic mereu absent. În film, subiectul există într-un raport tensionat cu registrul simbolic, din moment ce intrarea în limbaj nu mai poate avea loc prin intermediul vocii. Lacan consideră vocea (precum sânii, fecalele, privirea) drept obiect cesibil în calitate de obiect a, acest obiect a prin excelență care devine obiect cauză a dorinței, misterios și ascuns, rest și reziduu structural la diviziunea subiectului, o vacuolă în jurul căreia se învârte pulsiunea invocantă. Vocea este instrumentul prin care se manifestă dorința Celuilalt. Venirea pe lume nu înseamnă doar intrarea în limbaj, ci și o afacere de limbă – limba în care vorbesc mama și tata – și de «lalangue». Simbolicul se constituie nu doar într-o baie de limbaj, ci mai ales într-o baie de limbă cu care copilul este întâmpinat, determinat, investit și mai ales dorit, el răspunzând cu «lalangue». Pentru Lacan, lalangue semnifică limba maternă, mai exact urmele sonore ale întrepătrunderii dintre vocalizele mamei și cele ale bebelușului. Prin stipularea vocii se dezvăluie și o chestiune de dorință: o problemă de atribuire a locului existențial, în raport cu un Celălalt primordial de la care survine limbajul, care e mama. Copilul este „vorbit” înainte de a fi născut, prin intermediul unei dorințe care îl configurează sau nu drept un obiect privilegiat, cu consecințe clinice riscante, parțial imprevizibile. Faptul că copilul este „vorbit”/ actualizat/ prezentat chiar înainte de naștere scoate, prin urmare, această dorință din anonimat – enunțarea singulară a celui care va veni pe lume și se va înscrie în legătura socială. Astfel, accesul la simbolic al bebelușului se face în primul rând de la o alienare imaginară, de la o separare, deoarece acest acces presupune o interogare în oglindă și un retur între recunoaștere și numire. Cele două operații înscriu o alienare și o lipsă, atât față de sine, cât și față de obiectul numit. Dacă însă copilul este primit într-o baie de limbaj necunoscut, mama este cea care nu reușește să îi capteze atenția prin gesturi și mimică, nu îl completează la nivel simbolic prin vocea ei și îl poate arunca în tăcere, în negarea Celuilalt.

   Filmul interoghează și raportul dintre maternitate și durere în universul unei persoane surde. Eva Libertad se documentează în scrierea scenariului vizavi de durerile facerii și ajunge la concluzia că traumele femeilor surdo-mute sunt vizibil mai substanțiale, tocmai pentru că vidul surzeniei nu circumscrie decât disperare. În travaliul nașterii, Ángela este îndemnată prin urlete „să împingă”, dar nu poate citi mesajul pe buzele personalului medical din cauza măștilor și Héctor, scos afară din sală din cauza unor complicații, nu îi mai poate traduce ceea ce se vorbește. Furioasă, ea smulge masca de pe chipul medicului. Apoi, angoasa Ángelei decurge și din faptul că trebuie să își integreze fiica într-o lume din care ea nu va face niciodată parte cu totul. La țipetele de ajutor sau de nevoie de mângâiere ale copilului, mama surdă răspunde doar cu un gest vizual. Ángela se străduiește să se facă înțeleasă prin limba surdă a propriului său corp, care este chemat să participe la mesaj cu toate mișcările sale. Totuși, limbajul purtat de mișcarea degetelor nu poate articula adecvat semnificantul simbolic, cu toate că ochiul, deschizându-se pulsional, preia și funcțiile urechii și se înzestrează cu sarcină dublă de vehiculare a semnificantului. Simțindu-se exclusă după ce află că fiica nu are aceeași soartă precum ea, Ángela revine la olărit – din nou la munca cu mâinile – și la cercurile de prieteni surdo-muți – o altă fisură de ordin amoros ce își face apariția în căsnicie. Personajul este atins și de un resentiment puternic, deoarece nașterea delimitează foarte bine cei doi timpi ai căsniciei: înainte și după, cu toate nuanțele contradictorii și sfârșitul intimității cu soțul ei. În fond, căsnicia este portretizată la fel ca societatea: aceeași instituție cu scop de validare a propriei identități fracturate. În spatele dramelor personale, filmul conturează și o critică socială vizavi de inexistența personalului specializat în îngrijirea și însoțirea mamelor surde. Segregarea se face prin discurs și prin voce: problema în Sorda ține mai degrabă de lipsa unui discurs, a articulării circuitului dintre lipsă, semnificant, obiect a și subiect (cu dorința sa cu

Noemina CÂMPEAN  este psihanalistă, eseistă și poetă. Practică psihanaliza lacaniană în România și în Franța. Deține un doctorat în Filologie la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Organizează Colocviul Internațional de Cinema, Teatru și Psihanaliză (2018-2023), e interesată de relațiile și transferurile dintre cele trei domenii. Cărți publicate: Strindberg și Bergman. Perspective comparatiste asupra durerii inocentului (Cluj-Napoca, 2018); Nudul lui Pilat (poezie, București, 2005); Culori ectopice (poezie, București, 2022); Ecouri lichide de avocado (poezie, București, 2025)…