- Parisul lui Gabo
„— Maestre!
— Adios, amigo!” – Paris 1957, scurtă discuție, de pe un trotuar pe altul, între Gabo și Papa Hem / Gabriel García Márquez și Ernest Hemingway
Îmi place să recitesc uneori, mai ales toamna, pagini din Gabo/ Gabriel García Márquez. Realismul magic se potrivește foarte bine cu străzile Parisului în timpul verii indiene și mai ales al toamnei. De fapt mi-am adus aminte de el pentru că am privit la piață un fruct de guava. De aceea. Copilul de la Tropice a ieșit pur și simplu din fructul acela. Din 56 până în 57, Gabo face foamea la Paris. Îl găsim locuind în Cartierul Latin, la Hôtel de Flandre de pe Rue Cujas nr. 16. Proprietari erau Monsieur și Madame Lacroix. Vis a vis de hotelul în care locuia Gabo era un alt hotel plin cu tipi din America Latină: „Grand Hôtel Saint-Michel”. O mulțime de artiști și-au găsit acolo adăpost în anii 50, anii celebrilor dictatori din America Latina: Odria din Peru, Somoza din Nicaragua, Castillo Armas în Guatemala, Batista în Cuba, Trujillo în Republica Dominicană, Pérez Jiménez în Venezuela, Rojas Pinilla în Columbia. Zona în care a locuit Gabo e marcată de Sorbona din apropiere și de Panthéon. Gabo al nostru se împrietenește cu un tip pe nume Mendoza, un băiat pe care îl cunoscuse în 48 la Bogota. Îl reîntâlnește în iarna aceea la Paris într-un bar oarecare din Cartierul Latin. Mendoza îl invită la masa de Crăciun în apartamentul unui arhitect columbian însurat cu o americancă bogată. Apartamentul arhitectului era situat pe malul Senei, pe Rue Guénégaud. Gabo găsește acolo o mulțime de expați și exilați columbieni. Au băut Bordeaux roșu. Au mâncat friptură de porc și salată de andive iar Gabo le-a cântat la chitară. Gazda i s-a plâns lui Mendoza că musafirul pe care i l-a adus a stins țigările de talpa pantofilor și că nu e un om de lume.
La vreo 3 zile după masa de Crăciun, Mendoza îl reîntâlnește pe Gabo și îl vede dansând în plină stradă, în ninsoarea de decembrie, pe bulevardul Saint-Michel și prin Piața Luxemburg.
Gabo, acest teribil copil de la tropice. Mendoza devine prietenul său în acea zi. În ianuarie și februarie 1956 îl găsim pe Gabo la Paris alături de Mendoza care va pleca în curând acasă, la Caracas, la familia lui. Îi vedem luând la rând cafenelele din jurul Sorbonei: Café Capoulade de pe Rue Soufflot, un restaurant grecesc numit L’Acropole, situat pe Rue de l’École de Médecine. Plinio – numele sub care e cunoscut Mendoza – și Gabo sunt de nedespărțit. Imprevizibili și sentimentali. Plini de umor, generoși, entuziaști. „El Espectador”, ziarul care îl mai plătea din când în când pe Gabo, se închide. Al nostru rămâne în aer. Se vede pus în situația de a nu avea cum să plătească hotelul.
Madame Lacroix i-a permis să rămână în clădire deși era restant cu plata chiriei. Gabo spune că pe măsură ce trecea timpul femeia îl muta tot mai sus. A ajuns până la urmă să stea în mansarda neîncălzită de la et. 7. Scria cu mănuși în mâini, cu fular și cu șapca pe cap. Mendoza / Plinio îl va prezenta lui Miguel Otero Silva, un scriitor din Venezuela care avea un ziar al lui. Înainte ca Mendoza să plece din țară vor lua masa toți trei la „Au Pied de Cochon” de lângă piața din Les Halles / am scris despre celebra braserie în cartea mea „Ferestre”. Masa aceea pentru Gabo care slăbise îngrijorător și o ducea foarte rău, s-a dovedit una providențială.
Între timp gazeta „El Espectador” e înlocuită de „El Indiependente” care va relua colaborarea cu Gabo. Situația scriitorului se îmbunătățește. Nu pentru mult timp însă. Doar până în aprilie. Îl putem vedea pe Gabo în mica lui mansardă din Hotel, scriindu-i scrisori logodnicei sale Mercedes Barcha și scriind la romanul „La mala hora” care îi va fi publicat abia prin 1962. Iese rar din cameră ca să nu dea nas în nas cu proprietarii cărora le era dator. Renunță la plimbările sale prin Paris. De obicei mânca prin restaurante studențești ieftine: Capoulade și Acropole. Prin martie întâlnește o actriță de 26 de ani, din Spania. Tachia îi spuneau apropiații. De fapt o chema Conchita. Fata susținuse un recital de poezie într-un bar. Gabo a așteptat-o în Café Le Mabillon, jos, pe bulevardul Saint-Germain-des-Prés. Tachia fugise din Spania ca să scape de un tip pe nume Otero, un poet de prin zonă. Era o tipă vulcanică și aventurieră. În perioada existențialistă de după război femeile ca ea erau considerate deosebit de atrăgătoare. Se va face remarcată în filmele new wave ale vremii. În fine, au stat de vorbă la cafenea după recitalul Tachiei. Încep o relație. Trei săptămâni după aceea ziarul lui Gabo se închide și acesta rămâne fără un sfanț din nou. Am să merg pe străzile pe care s-au plimbat Tachia Quintana și Gabo. Am să văd dacă voi putea scrie ceva despre ei.
Ani mai târziu, întrebat de un jurnalist oarecare despre Tachia, Gabo răspunde: „Fiecare om are trei vieți: una publică, una privată și una secretă”. Nu a vrut să spună nimic în public despre Tachia Quintana. Femeia însă nu îl considera pe Gabo ca fiind parte a vieții ei secrete deci a vorbit. Probabil pentru bani. Când l-a cunoscut, locuia undeva pe lângă Montparnasse. Mai precis între Les Invalides și Saint-Germain-des-Prés, aproape de braseriile La Coupole, Le Select, La Closerie des Lilas și Le Dôme și la doar câțiva metri de Grădina Luxemburg și de teatre, cinematografe și barurile de jazz din Montparnasse. De obicei femeia mergea în camera lui Gabo din Hôtel de Flandre, dar mai des dormeau în Rue d’Assas la ea. Camera lui Gabo cică era plină cu cutii portocalii. Era o fostă cameră a servitoarei. Foarte mică. Despre proprietăreasă, Tachia spune că deși era o catolică extrem de rigidă și de habotnică a închis totuși ochii și s-a făcut că nu îi vede. În perioada „Tachia”, Gabo începe să scrie din ce în ce mai puțin la romanul său. Aventura lor a fost una surprinzătoare, pasională. Au rămas în curând fără bani, amândoi. Gabo își leagă foile scrise deja la roman cu o cravată veche în dungi și aruncă pachetul în spatele dulapului. Cei doi ajung să nu mai aibă nici ce mânca. Restanțele la chirie devin uriașe. Au vândut biletul pe care Gabo îl primise de la ziar ca să se întoarcă în țară. După ce au cheltuit toți banii de pe el au început să vândă sticle și ziare. Mai primeau pe datorie uneori câte un os de la măcelar iar Tachia îl gătea. Din ce în ce mai rar. Gabo le scrie prietenilor săi din Columbia cerându-le ajutor.
În condițiile acestea potrivnice, Tachia rămâne însărcinată. Din câte povestește, Gabo nu mai locuise împreună cu o femeie, până la ea. Era un tip tandru dar se distrugeau pur și simplu unul pe celălalt. Relația lor nu avea nicio șansă. Îi cânta des la chitară „vallenatos” a lui Escalona. Cică se certau toată ziua dar noaptea se înțelegeau excelent. Însărcinată în 4 luni și jumătate, femeia pierde copilul. A stat o săptămână în spital. Când a ieșit a înțeles că se terminase. Tachia pleacă din Paris în decembrie 1956. Întâi merge acasă, la Vieco. Apoi la Madrid.
Scena din Gare d’Austerlitz decembrie 1956: Gabo adunase toți prietenii să o conducă la gară. După avortul spontan și săptămâna petrecută în spital, Tachia era extrem de slăbită emoțional. Trenul pleacă. Gabo începe să alerge după tren. Cade. Femeia spune că nu a vrut niciodată să îl ia de bărbat. A dezamăgit-o. A căzut. Nu a avut niciun regret după ce a plecat. Nu s-a mai gândit la el. După ce a plecat Tachia, Gabo s-a întors la romanul său și la logodnica sa Mercedes. Prietenii îl văd ca fiind vinovat de plecarea Tachiei și mare parte din ei îl părăsesc.
În ianuarie 1957 termină romanul. A pierdut un copil și o femeie dar a scris un roman. Înainte însă de a-l termina, rămas singur, ajunge să trăiască și câte o săptămână în mansarda cea înghețată, ascunzându-se de proprietari, bând apă de la robinet și fără să mănânce nimic. Îi povestește la un moment dat fratelui său despre perioada din Paris spunându-i că toți se dau drept prieteni ai lui acum, după ce cartea lui a avut succes, dar numai el știe cum a scris-o. Numai el știe de perioada de la Paris în care ajunsese atât de rău încât fiind musafirul unei tipe, când aceasta îl roagă să ducă gunoiul la plecare, în loc să îl arunce, alege mâncarea din el, pentru acasă. Atât era de flămând.
Cântă la un moment dat prin L’Escale, pentru bani. Câștiga un dolar pe noapte. Prietenii lui din Baranquilla au creat o societate care se numea „Sociedad de Amigos para Ayudar a Gabito” / SAAG. Au strâns 100 de dolari și i-au trimis într-un plic lângă o carte poștală. În concluzie, Gabo a trăit la Paris timp de un an și jumătate, doar cu banii de pe un bilet de avion, câteva economii personale infime și ajutat de prieteni. A învățat franceza, s-a împrietenit cu mulți arabi, a învățat străzile orașului pe de rost. De multe ori a fost confundat cu un algerian și pentru că se aflau în perioada conflictului algerian a fost luat de poliție pentru controalele obișnuite de securitate și ținut peste noapte în arest. Ca să se răzbune cânta cântecele lui Brassens care vorbeau despre abuzurile și prostia forțelor de ordine.
În cele din urmă Gabo a supraviețuit iernii. Mercedes îl aștepta în Columbia. Viața lui intră pe un alt drum. La începutul anului 1957 îl vede pe Papa Hem / Hemingway pe bd. Saint-Michael, împreună cu soția lui, Mary. Papa era îmbrăcat în blugi, cu o cămașă în carouri și cu o șapcă de baseball pe cap. I-a fost rușine să meargă la el. I-a strigat de pe partea cealaltă a străzii: „Maestre!” Hem a ridicat mâna în semn de salut și i-a spus: „Adios, amigo!”
Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…
Facebook
WhatsApp
TikTok
