CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE – Mihaela MARIN: ALT FEL DE A TRǍI

Distribuie:

 

        Sunt o cititoare pătimaşă a blogurilor de life-style ale unor doamne sau domnişoare din lumea largă, cărora le urmăresc nu doar ţinutele vestimentare zilnice, ci şi consideraţiile despre locul de muncă, profesie, prieteni şi familie sau modul în care îşi petrec timpul liber ori vacanţele. De fiecare dată mă minunez de felul lor de a fi, de a reacţiona în diferite situaţii, de a se raporta la ceilalţi, pentru că aceste femei sunt unele obişnuite, cu bucurii şi necazuri, cu realizări şi drame existenţiale, sunt ca româncele noastre şi totuşi atât de diferite. Am ajuns astfel la concluzia că mă uimeşte normalitatea…

        Unele dintre ele – nu puţine – sunt supraponderale şi destul de urâţele, asta aşa, ca să folosesc un eufemism, dar niciun complex nu pare a le străbate existenţa, nu renunţă la rochii şi fuste – unele cam scurte chiar şi pentru mine, care urăsc să calc pe tivuri – au soţi care le iubesc şi le susţin în curele de slăbire, subliniind însă că lor nu li se par chiar necesare curele astea, se bucură de orice ocazie de a se întâlni cu alţi oameni, prieteni sau nu, intră firesc în legătură cu necunoscuţi, merg regulat la biserică şi se implică activ în tot felul de acţiuni. Nimic nu li se pare mai firesc decât să coacă zece tăvi de prăjituri, să pregătească nişte cazane ca de nuntă cu băuturi răcoritoare sau slab alcoolizate, să strângă haine ce nu le mai vin sau să facă unele noi cu propriile mâini, toate acestea urmând a fi vândute, iar banii strânşi a fi daţi unor oameni aflaţi la ananghie, unor azile de bătrâni care nu arată deloc ca la noi sau unor tineri căsătoriţi, care nu au posibilităţi materiale. Cu un astfel de scop umanitar, dar şi pentru a-şi distra prietenele care trec cam greu pragul psihologic al celor 60 de ani împliniţi, o doamnă zâmbitoare şi îmbrăcată foarte colorat în ciuda gabaritului organizează o black-white party, se agită vreo două săptămâni, face invitaţii de mână, personalizate, apoi le cheamă şi pe amicele bloggeriţe, unele locuind în celălalt capăt al Americii. Acestea chiar vin, hainele lor arată că le-a preocupat tema petrecerii (am văzut nişte combinaţii alb-negru extrem de curajoase şi de originale), unele îşi aduc fiicele, nişte tinere care – după cum arată zecile de poze haioase – nu se plictisesc deloc alături de oameni cu 30 de ani mai în vârstă, fac schimb de daruri simpatice. Un filmuleţ anexat postării prezintă oameni de vârste diferite, care dansează uimitor pentru un antitalent ca mine, care râd şi joacă game-uri de adolescenţi, ca învârtitul sticlei, făcând un haz nebun când trebuie să pupe unul sau altul dintre invitaţi.

        Comparând cu ce vedem noi zilnic, putem asocia viaţa lor cu o pictură luminoasă, Degas sau Monet, în vreme ce a noastră îmi sugerează… “Girafă în flăcări”: culori contrastante şi iritante, senzaţia de disconfort psihic generat de o ameninţare nedefinită, durere şi zbucium, contorsionări interioare. V-au adus vecinii, când v-aţi mutat, plăcintă sau o sticlă cu vin? Mda… nici mie. Dar petreceri la serviciu de Ziua Mamei (că noi n-o avem şi pe a tatălui, iar cea a mamei este, de fapt, a femeii în general), de sfârşit de an, de întâmpinare a primăverii (?!), de aniversare a instituţiei, de celebrare a reuşitei unui proiect sau acţiuni faceţi? Dacă sunt unii ce răspund afirmativ, bravo lor! Noi eram urmăriţi ca Iancu Jianu de poteră să nu facem nu ştiu ce de 8 Martie, ba ni s-a interzis şi să comandăm nişte pizza, pe care s-o măncăm repede şi cu noduri în pauza mare. Nu se face aşa ceva la serviciu, te văd şi copiii, iar aceştia sunt convinşi că profesorii nu mănâncă, nu dau cu aspiratorul şi nu freacă gulere la cămăşi, ci sunt nişte entităţi superioare, detaşate de prostiile astea lumeşti şi care se hrănesc numai cu satisfacţia profesională. Şi când e musai să mergem la o petrecere, la banchetul claselor terminale, de exemplu, unii dintre noi sunt atât de ţepeni, de scorţoşi (profesori în fiecare clipă a vieţii lor), că-ţi trece orice urmă de chef. Nu zice nimeni să dansezi pe mese sau pe dezbrăcate, cum văzurăm la televizor că făcură nişte inşi, dar nici să stai ca un vultur cu ochii pe copii sau colegi, doar-doar vei găsi ceva de comentat (că profii nu bârfesc, ei comentează sau fac analiză pe text). E clar că despre petreceri tematice sau organizarea unei backyard sale nici nu poate fi vorba; să sper la inimioare colorate de Valentine’s Day din partea colegelor şi colegilor sau la o farsă haioasă de 1 Aprilie? Să fim serioşi!

           Pe un alt blog, o doamnă trecută de cincizeci de ani îşi prezintă outfit-ul, apoi ne povesteşte despre vecinul ei, fan al hainelor din timpul Războiului Civil. Anual, el realizează alături de amicii de la “Asociaţia iubitorilor de istorie” un spectacol tematic, la care se strâng vecini, prieteni, curioşi, iar doamna cu blogul spune că, după acest spectacol, “They give a short lecture and then answer audience questions in character. It was so fascinating and informative!!! You learned so much and I am in awe of their knowledge of their character.” Acum imaginaţi-vă că un vecin al dvs. vă invită la o piesă despre, nu ştiu, Unirea Principatelor, spunându-vă că el îl întruchipează pe Cuza, amicul X este Kogălniceanu, iar doamna Elena este jucată de vecina de la parter. V-aţi duce sau aţi zice că ăştia au luat-o toţi pe câmpii? Iar dacă aţi merge la eveniment, aţi fii încântaţi să ascultaţi nişte lecturi tematice sau informaţii despre oamenii importanţi ai acelor vremuri, luându-vă şi nişte notiţe? Bine, mi-e oricum cam greu să-mi imaginez vreun cunoscut care să realizeze o astfel de activitate, dornic să menţină treaz interesul pentru istoria naţională a concetăţenilor şi să-i înveţe pe cei tineri lucruri importante într-un mod distractiv.

          Oricum, pe mine mă uimeşte câte sărbători au oamenii ăştia şi cum ştiu ei să le petreacă, ca să nu mai spun de zilele libere, asta în condiţiile în care ni se tot spune că noi, românii, lucrăm prea puţin şi de sărbători nu facem decât să mâncăm. Păi ei ce fac? De Ziua Recunoştinţei ucid curcanul şi-l papă cu piure de cartofi dulci, de Crăciun umplu masa cu semipreparate şi tone de prăjituri atât de colorate că mi-ar sta în gât, de Revelion fac acelaşi lucru, de Ziua Mamei iau prânzul în gaşcă, de a tatălui organizează petreceri cu jocuri “de  băieţi”, de 4 Iulie petrec cu spor, luminaţi de magnifice focuri de artificii; de nunţi nici nu mai pomenesc, că eu una, după un astfel de eveniment, aş zăcea un timp nedeterminat, iar imaginea domnişoarelor de onoare îmbrăcate toate la fel indiferent de siluetă şi stil mi-ar produce coşmaruri. Oamenii aceştia speculează orice prilej de a se întâlni, de a petrece, de a ieşi în lume, de a-şi face cunoscute dorinţele, realizările, noile cumpărături, relaţiile.

           Mai aproape de noi, câteva franţuzoaice ne fac martori ai vieţii lor, iar eu observ ca trăsătură comună pentru toate aerul relaxat; merg la serviciu cu plăcere, fac poze pentru blog în pauza de prânz, că asta durează două ore, deci au timp să şi mănânce, ies târziu de la lucru, dar nu sunt frânte, aşa că fac o tură de shopping, apoi merg acasă cu metroul, în care iubitul, soţul ori o prietenă le mai ajută cu vreo două fotografii pentru postarea de a doua zi, făcută aproape fără excepţie de la serviciu, că doar nu poate un biet om să lucreze continuu opt ore. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă aş lăsa copiii în clasă şi aş pleca să scriu articolul acesta în laboratorul de info. Criza economică, ni se tot spune, a năucit toată lumea, dar se pare că doar pe noi ne-a transformat în zombi; nu mai reuşim să ne bucurăm de nimic, numărăm de cinci ori banii din portmoneu, n-avem chef să mai vedem pe nimeni, nici chiar pe noi înşine în oglindă, sărbătorile vin şi pleacă fără a lăsa amintiri, viaţa a devenit o corvoadă, serviciul (dacă-l ai) e un supliciu. Ca să nu mă întristez prea tare, recurg din obişnuinţă la terapia prin poezie: “Dar cine-şi va pierde credinţa-n izbândă / Pe-aceste mereu mişcătoare poteci? / Noi, nu, niciodată. Noi, nu, niciodată” (N. Labiş)

MIHAELA  MARIN  este profesoară la Colegiul Național  C.CARABELLA, din Târgoviște, o rafinată moralistă și eseistă, iubitoare de limbă și literatură română…

Citeşte şi

NERO, BRAC GERMEN – romanul foileton ajuns la episodul al patrulea…

REVENIRI – interviu cu doamna profesoară Dana NEACȘU, din New York…

ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI – tableta marelui regizor Constantin  VAENI…

ECOURI DE LA CITITORI…

MELANCOLII – cu doamna Constanța POPESCU…

Ceva despre toamnă în ARTIFICII  DE  LÂNGĂ  SERELE  CU  FLORI, cu doamna Mariana OPREA STATE…

CULTURA  URBANĂ, rubrica domnului lector universitar doctor Pompiliu  ALEXANDRU…

SEMNAL, o carte nouă de POEZIE…

CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI, cu Teodor Constantin BÂRSAN…

AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ și un mare actor, Puiu JIPA…

PLIMBĂRI  BUCUREȘTENE, rubrica de fiecare sâmbătă a Cătălinei  CRISTACHE…

JUNIOR  DE  WORCESTER, cu tânărul student Mihai Bogdan VLĂDUCĂ…

CULTURA  ONLINE, cu domnul profesor doctor Daniel  TACHE…

CULTURĂ  ȘI  ISTORIE, cu doctorul în istorie Radu  STATE…

LONDRA LA PAS și o nouă scrisoare de la Cristian Gabriel GROMAN…

Distribuie:

Regata Turbnobio

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro