DOAMNE DE EXCEPȚIE: Ecaterina Petrescu Botoncea, o viață de medic, între spital și lumea cărților

MOTTO: “TOATE POPOARELE CIVILIZATE AU RESPECTAT FEMEIA”

 JEAN JACQUES ROUSSEAU

Gazeta Dâmboviței vă propune în cursul lunii martie, o campanie de imagine dedicată doamnelor care au schimbat fața județului Dâmbovița. Femei remarcabile în domeniile lor de activitate, pentru care trebuie să avem tot respectul și prețuirea, într-o lume dominată de bărbați. Vă invităm să citiți poveștilor lor, în fiecare zi, în Gazeta Dâmboviței. 

Ecaterina Petrescu este un medic aparte, pentru că este un medic care știe că nu știința face totul, ci și credința. Inevitabilul vieții trebuie înțeles și acceptat așa cum este fără a încerca să-l schimbăm, pentru că acceptarea ne face fericiți. Disciplină, încredere, putere, profesionalism, credință: așa aș caracteriza-o eu pe doamna doctor Petrescu și veți vedea din interviul ce urmează că și dumneavostră îmi veți da dreptate.

Cristina Dinu: O viață dedicată altora, în care ați tratat și ați ajutat nu doar persoane ci familii întregi. Însă, spuneți-ne cine sunteți dumneavostră? De ce ați ales să fiți medic? Copiii, de obicei își doresc să devină doctori, însă puțini își mețin această pasiune. La dumneavostră cum a fost?

Ecaterina Petrescu: Mulţumesc pentru această frumoasă introducere, altfel nu sunt şi nici nu pot fi decât o părticică neînsemnată dintr-un întreg care se numeşte umanitate. Prin angajament dat vieţii în urmă cu mai bine de trei decenii, sunt medic primar, anestezie-terapie intensivă, Spitalul Judetean Tirgoviste. Atracţia pentru medicină are, într-adevăr, rădăcini adânci care provin din prima mea copilărie, pe când îmi operam păpuşile de cârpă, dezamăgită că nu găsesc in trupul lor gol organele interne din atlasul de anatomie.

M-am născut la Bucureşti şi m-am bucurat de o copilărie fără constrângeri absurde, într-o familie de oameni extrem de oneşti care m-au învăţat trei cuvinte cheie: omenie, datorie si demnitate.

Cu aceste cuvinte în suflet am pornit la drum. M-am călit in sportul de performanţa până la vârsta de şaisprezece ani învăţând că orice rezultat se obţine prin muncă si răbdare, în respect pentru echipa din care faci parte, dar şi pentru adversarii valoroși.

În sala de sport am ajuns pentru că risipeam prea multă energie, iar părinţii mei au înţeles că aceasta trebuie canalizată în susţinerea caracterului meu.

Pe parcursul vieţii mele, această etapă pregatitoare m-a ajutat enorm. Am învăţat că pot, că munca cizelează şi căleşte spiritul, că sunt puternică si că forţa mea interioară trebuie să o împart cu alții mai slabi decât mine. Dragostea și compasiunea pentru cei aflați în impas nu m-a părăsit niciodată. În raport cu altii m-am simţit mereu datoare.

Am îmbrăţişat meseria de medic cu cea mai mare bucurie, rămânând recunoscatoare destinului că mi-a dat șansa să mă aflu alături de omul în suferinţă, înfrângerile mele majore în plan uman fiind legate de momentele de neputinţa în lupta cu iremediabilul vieţii.

 

CD: Știu că în plus de medicină, mai aveți o pasiune, aceea a scrisului. Cum se împacă literatura cu medicina și care este subiectul central al scrierilor dumneavoastră?

EP: În minte şi în suflet port succese şi insuccese profesionale care mă înalţă până la cer ori mă mistuie fără milă în întrebări fără răspunsuri.

Din filozofia profesiei şi din eterna dilemă „a fi sau a nu fi” s-au născut mulţi scriitori. Eu nu mă consider decat autoare de cărți: plachetă de versuri „Infarct sufletesc”, proză scurtă „Treptele cerului” ori „Călătorie spre eternitate”, roman „Cutia cu vechituri”, proză poematică „Femeia lut” şi nuvela în editare bilingvă, româno-spaniolă „Copilul cu părul cărunt”. Sunt entitaţi literare pe care le-am creat ca pe nişte fiinţe vii, din trăirile şi experienţa mea mică pe această planetă, experientă legată în principal de frontiera dintre „a fi aici” ori „a fi acolo”. Ideea de respect pentru demnitatea umană mi-a rezonat în multe situaţii limită.

CD: De asemenea, mai aveți o pasiune despre care vreau să ne povestiți. Călătoriile. Una dintre destinațiile preferate este Santiago de Compostela. Și știu că este o veche iubire, pentru că ați fost de câteva ori acolo în pelerinaj. Povestiți-ne mai detaliat de ce ați ales locul acesta și de câte ori ați fost.

Toată viaţa noastră este o călătorie şi un exerciţiu de voinţă şi de aptituini în raport cu noi şi cu cei din jurul nostru.

La multe capitole suntem foarte buni, la altele suntem repetenţi sau putem avea o experientă mediocră, nesatisfăcătoare. De obicei suntem cei mai aspri critici ai nostri, iar nereuşitele ne marchează mai mult decât reuşitele. Dar un minus într-un loc determină de obicei un plus în alt loc, aşa după cum o plantă tăiată lăstăreşte în altă parte. Energia de dedesubtul ei găsind soluţii de răbufnire. Aceasta este legea compensaţiei.

Eu, una, mă simt văduvită de faptul că sunt lipsită de aptitudini muzicale şi nu pot să transmit mai departe muzica interioară pe care uneori o simt coplesitor de dulce, de caldă, de chemătoare parcă spre alte meleaguri, mai blande si mai inălţătoare. Atunci, in plenitudinea acelei stări, simt nevoia să scriu sau să călătoresc. E parte din nevoia de primenire generală, de iesire din lumesc si de surprindere a unor note mai înalte.

Pelerinajul spre Santiago de Compostella este o astfel de iesire din lumesc. Este o călătorie iniţiatică la capătul căreia ne găsim pe noi, mai puternici, mai buni, mai întremaţi, cei 840 km parcurşi pe jos fiind distanţa dintre un eu pământesc şi propriile noastre abisuri. Este o călătorie istovitoare prin care fiecare pelerin devine un potenţial “Harap-Alb”, care învaţă să străbată singur, cu inima lui, un drum necunoscut, plin de primejdii şi de lipsuri. Ieşind din starea de comoditate, pelerinul învaţă să răbde, să suporte sete, foame ori oboseală extremă, într-o formă de bucurie lăuntrică şi de satisfacţie a învingătorului. Întâlnirea cu semenii ii poate aduce surprize şi bune si rele, depinde de fiecare cum le alchimizează. Singuratatea pe drumurile de munte, prin păduri care par fără sfârşit, sub dogoarea soareleui sau, din contră, în ropotul ploilor reci, îi întărsesc caracterul şi îl fac să descopere în sinele lui temerarul ancestral, netemător și puternic, călătoria inimii continuând si după terminarea pelerinajului. La capătul drumului, pelerinul se găsește pe sine învingător peste toate neputinţele sale, catedrala Sfantul Iacob care îl aşteaptă sub “câmpul de stele” (pentru ca asta înseamnă Santiago de Compostella), este chiar inima lui care bate în sunet de clopot medieval şi care îl reprimeşte în ea ca pe o fiinţă întărită, regenerată. Drumul este plin de istorie si de simboluri umane; iar poporul spaniol este extrem de cald şi ocrotitor cu străinii si cu pelerinii, fiind un popor împrospătat printr-un exercitiu continuu de umanitate şi de credință.

Care ar fi cel mai important lucru care v-a marcat în pelerinajele dumneavostră?

Am parcurs drumul de două ori, în anii 2012 şi 2013 aducând cu mine acasă nostalgia tinereții mele pe cand românii erau buni și omenoşi cum sunt spaniolii de astăzi.

Ce alt loc, din cele pe care le-ați vizitat v-a impresionat și de ce?

Israelul, locurile sfinte mi-au mișcat energiile, întâlnirea a trei religii care convieţuiesc şi se respectă la nivelul oamenilor de rând mi s-a părut adevăratul miracol al timpului prezent, dar de îngenunchiat, m-a îngenunchiat Roma, oraș uluitor de frumos, într-o perfectă armonie a istoriei. Cel mai frumos traseu turistic l-am făcut însă la noi acasă, în munţii Retezat, unsprezece zile de mers la picior, cu peisaj de un spectaculos fără egal în lume.

Ce planuri de viitor aveți? Doriți să vă dedicați scrisului sau călătoriilor? Sau sunteți genul de persoană care își dedică timp pentru toate câte puțin?

Profesional şi uman am încercuit lumea, am asistat şi am participat la multă bucurie si la multă tristeţe, am fost martora ori eroina multor minuni, dar şi a multor nedreptăţi. Între călatorie şi scris aş alege scrisul, pentru că scriind înţelegi lumea şi pe tine însuţi. Este un proces de decriptare de care fiecare om are nevoie ca să inţeleagă sensul acestei vieţi.

Le doresc celor doi fii ai mei si copiilor lor sa facă parte dintr-o lume mai bună, pentru că se poate! Energiile se pot transforma din rele în bune dintr-o singură ridicare de baghetă. Cu siguranţă, parafrazând un filozof, „lumea va fi mai bună sau nu va mai fi deloc”. Trebuie să sperăm că va fi mai bună!

Citește și:

DOAMNE DE EXCEPŢIE: ADA „ZUBIZUU” DISTREAZĂ COPIII ŞI-I EDUCĂ PRIN JOCURI

DOAMNE DE EXCEPŢIE: TEODORA ANGHELESCU, PRIMĂRIŢA CARE DOVEDEŞTE CĂ FEMEILE AU UN CUVÂNT DE SPUS ÎN ADMINISTRAŢIE

DOAMNE DE EXCEPȚIE: AGNES ERICH, DESPRE PASIUNEA PENTRU CĂRȚI, TRANSFORMATĂ ÎN MESERIE

DOAMNE DE EXCEPŢIE: GETA ILIE, INFIRMIERA CU MÂINI “DE AUR”, PENTRU CARE MUNCA ÎNOBILEAZĂ SUB ORICE FORMĂ

DOAMNE DE EXCEPŢIE: NUTRIŢIONIST LAURA GEBESCU, O VIAŢĂ ÎN SLUJBA OAMENILOR

DOAMNE DE EXCEPȚIE: RUXANDRA PAȘCANU, MEDICUL CARE LE REDĂ TINEREȚEA FEMEILOR

DOAMNE DE EXCEPȚIE: Irina Cîrstina, povestitorul care aduce trecutul în prezent 

DOAMNE DE EXCEPȚIE: MARIANA STATE – O VIAŢĂ DE CĂLĂTOR CĂTRE ÎMPLINIREA VISURILOR

DOAMNE DE EXCEPȚIE: CARMEN HOLBAN NE ÎNVAŢĂ CĂ FARMACIA SE FACE CU SUFLETUL

DOAMNE DE EXCEPȚIE: GABRIELA ISTRATE – POVESTEA UNUI DASCĂL DEDICAT ÎN TOTALITATE ELEVILOR