DOAMNE DE EXCEPȚIE: Irina Cîrstina, povestitorul care aduce trecutul în prezent

MOTTO: “TOATE POPOARELE CIVILIZATE AU RESPECTAT FEMEIA”

 JEAN JACQUES ROUSSEAU

Gazeta Dâmboviței vă propune în cursul lunii martie, o campanie de imagine dedicată doamnelor care au schimbat fața județului Dâmbovița. Femei remarcabile în domeniile lor de activitate, pentru care trebuie să avem tot respectul și prețuirea, într-o lume dominată de bărbați. Vă invităm să citiți poveștilor lor, în fiecare zi, în Gazeta Dâmboviței. 

Irina Cîrstina este un povestitor, așa cum îi place să se caracterizeze, un povestitor ce știe că istoria poate fi plictisitoare dacă nu știi cum să vorbești despre ea. Din acest motiv își face meseria cu pasiune, iar acest lucru se vede la prima întâlnire, când o auzi vorbind despre istorie și muzeu. Lucrează de peste 13 ani în cadrul Complexului Național Muzeal Curtea Domnească și face lucruri magice. Fie că este vorba despre monede pe care, cu migală, le redescoperă, fie că este vorba despre straiele tradiționale sau orice piesă, care are ascunse sub praful așternut de vreme, valori incomensurabile, toate îi par pline de viață și cu răbdare le arată și altora însuflețirea lor.

Cristina Dinu: Cine este Irina Cîrstina și care ar fi, pe scurt, istoria ei?

Irina Cîrstina:  M-am născut la Găeşti, în ultimele zile de toamnă ale anului 1978. Am crescut într-un loc prielnic dezvoltării spiritului, la Gura Foii, la marginea pădurii, cu un deal în spatele casei, de pe a cărui platformă vedeam Găeştiul şi satele din jur dar şi orizontul, care s-a tot lărgit. Şcoala mi-a rămas frumos în memorie. Păstrez vie privirea bunicii din prima mea zi de şcoală. Începutul a fost timid, într-o clădire modestă, ce adăpostea două clase, în satul vecin, Catanele. Apoi am ajuns la şcoala din Gura Foii, într-o clasă a V-a alcătuită din 15 băieţi şi 15 fete, cu o doamnă dirigintă, Arsene Alexandra, care a ştiut să ne motiveze să învăţăm cu drag. Nefiind o şcoală de la oraş, nu am simtit constrângerile specifice epocii comuniste, am beneficiat de un mediu prietenos, fără evenimente obligatorii şi fără temeri. Liceul, azi Colegiul Naţional „Vladimir Streinu” din Găeşti, a fost şi el un mediu fertil, cu profesori buni, cu examen de admitere, cu prieteni adevăraţi, din moment ce unii dintre ei se numără şi astăzi printre apropiaţii mei. După liceu, am studiat istoria la Târgovişte în cadrul Universităţii Valahia, şi acesta a fost momentul definitoriu. Documentul, săpătura arheologică sunt cele de la care porneşti în orice vrei să scrii, să cercetezi. Cu un mentor precum d-ra Nadia Manea, totul s-a legat firesc. Am învăţat să citim cărţi şi nu doar cu ajutorul alfabetului. Am învaţat să interpretăm, să avem metodă etc. Evul Mediu a fost spaţiul magic pentru mine, iar Târgoviştea a fost capitala Ţării Româneşti vreme de trei secole, aşadar sunt multe aspecte ce pot şi trebuie să fie valorificate. Cetatea merită din plin!

CD: De unde pasiunea pentru istorie? De ce ați ales să urmați această carieră?

IC: Din şcoala generală am fost atrasă de acest domeniu, dar abia în liceu, cu profesorul Ion Slăvilă, am  acumulat cu uşurinţă mai multe cunoştinţe. Examenul de admitere la facultate a fost dovada cea mai bună: o notă foarte mare, ce avea în spate o singură discuție cu profesorul la finalul clasei a XII-a.  Iniţial, alesesem o dublă specializare, dar Geografia nu mi s-a potrivit. Examene de diferenţă au urmat şi în anul al II-lea m-am transferat la Istorie-Arheologie.  O alegere inspirată, profesori exigenţi, precum Dragomir Popovici sau Mircea D. Matei, dar şi debutanţi în cariera universitară, azi pilonii facultăţii, aşa cum sunt Mircea Anghelinu sau Silviu Miloiu, m-au jalonat în anii aceia. Nu am întâlnit mai multă dăruire ca la seminariile ţinute de Mircea. Te captiva pur si simplu. Aşa am ales Istoria.

CD: Ce faceți în cadrul muzeului? De ce domeniu vă ocupați? Ce presupune meseria dumneavostră, de ce calități este nevoie?

IC: Muzeul e locul drag unde îmi petrec o mare parte din timp şi pe care, deseori, îl iau acasă, în gând. De curând s-au împlinit 13 ani de când i-am trecut pragul, făcând un ghidaj în franceză pentru un grup de profesori universitari. D-ra Nadia Manea m-a mobilizat atunci, în 2001. Era o sesiune naţională de comunicări dedicată lui Mihai Viteazul, iar muzeul şi universitatea se ocupau de organizare. Eram proaspăt absolventă. La vremea aceea, nu cunoşteam istoria curţii domneşti nici în română, dar m-am pregătit şi am avut botezul ghidajului în franceză, în faţa unei audienţe academice! Ulterior, am susţinut examenul pentru  postul de muzeograf si din momentul acela am început să cunosc muzeul din spatele uşilor. Depozitele de istorie, de arme, de documente, de fotografii de epocă etc., m-au fascinat şi ori de câte ori am avut ocazia, am vrut sa văd, să particip la organizarea diverselor expoziţii, adică să cunosc patrimoniul. Asa am aflat şi despre colecţia de numismatică şi am început să o inventariez, alături de colega mea, Camelia Niţa, conservatorul Muzeului de Istorie. Cele, mai mult, de 12000 de piese mi-au trecut prin mână şi pe sub ochi sau pe sub lupă, vreme de câţiva ani. De aici s-a născut ideea organizării Cabinetului Numismatic, demers încununat de succes  prin  inaugurarea din ianuarie 2011. Colecţia este foarte valoroasă şi reprezentativă pentru circulaţia monetară din antichitate până în zilele noastre pe teritoriul României, aşadar era mare păcat să nu fie valorificată expoziţional.

 Lucrând cu obiecte de dimensiuni foarte mici,  uneori cu diametrul sub 1 cm, cu greutate ce coboară la 0,3 grame, dacă e să amintesc de ducaţii emişi de Mircea cel Bătrân, e nevoie de grijă, de răbdare, dar şi de perseverentă. Trebuie să vrei cu adevărat să vezi ce a fost ştanţat pe monedă. Prin identificare, ea prinde din nou viaţă.  E important. Afli cine şi unde a emis-o, dacă e o piesă rară, apoi, calitatea metalului îţi indică dacă autoritatea emitentă avea dificultăţi financiare şi tot aşa, tot felul de aspecte specifice.

CD: Cum este viața într-un muzeu? Unii ar zice că viața într-un muzeu este plictisitoare și închisă. Dumneavostră vă place să spuneți că muzeul este viu. 

IC: Da, muzeul este viu, muzeul nu este doar o clădire! El este o comunitate, el ne aparţine nouă, tuturor. Dincolo de a fi o instituţie de cultură, muzeul duce mai departe semnele trecerii prin timp ale unor oameni la fel de reali ca şi noi. Obiecte utilitare sau de prestigiu, piese unicat sau cu frecvenţă mai mare, toate au aparţinut unor oameni. Eu spun despre mine că sunt „povestitor” şi chiar asta sunt. Când văd ochişorii aceia curioşi aţintiţi spre mine, povestea începe să curgă, iar eu devin Şeherezada  şi, de la o epocă la alta, știu ce anume să le spun copiilor aşa încât ei sa rămână cu ceva, iar povestea să nu se termine. Să nu fie o teorie sau o lecţie de istorie şi nicidecum o expunere savantă.  Nu acesta este rostul muzeului. Eu imi propun altceva şi aştern un mic dar, invizibil, pentru fiecare, şi iau în calcul că, din sutele şi sutele de copii cărora le vorbesc şi le prezint muzeul, chiar dacă numai pe unul l-aș atinge cu modul meu de a înţelege istoria, dincolo de informaţii, tot merită să spun povestea mai departe, iar şi iar. O spun cu pasiune, de fiecare dată altfel, le ofer comparații cu prezentul, le dezvălui trecutul ca pe o lume nu mai puţin strălucită ca a noastră, iar dovezile sunt pretutindeni. Fiecare epocă a contribuit pe diverse planuri, iar azi rămânem uimiţi cum de puteau cu nişte unelte rudimentare să realizeze obiecte de podoabă, de exemplu, atât de expresive şi de minuţios lucrate. Deci, revenind la misiunea muzeului, el nu colecţionează obiecte, nu aceasta e menirea lui. El e un spaţiu al memoriei, el conservă şi duce mai departe trecutul nostru, obiectele fiind un vehicol, o dovadă, o mărturie.

CD: Sunteți pe cale să susțineți doctoratul, unul dintre cele mai importante momente în viața unui om. Despre ce ați cercetat?

IC: Este adevărat, ma aflu in faţa etapelor finale de susţinere a tezei de doctorat. Şi aici am ales o temă care are legătura cu universul uman. Neamurile boiereşti afirmate până la 1600 mi-au devenit familiare în cei 7 ani de documentare. De la vest la est, adică din Oltenia, cu familiile cele mai vechi, spre Brăila şi Râmnic, cele aproximativ 40 dintre neamurile boiereşti au scris istoria Ţării Româneşti în secolul al XVI-lea sub toate aspectele. Pământul, ca teritoriu, dar şi ca simbol, ca patrimoniu spiritual, ca loc de origine, ca spaţiu pentru veşnicie, se regăseşte în orice tip de reconstrucţie care are în centru marea boierime. Fiecare dintre aceste personaje a fost o prezenţă unică, a lăsat urme ale existenţei sale. Ideea de a-i integra în structurile lor de familie a fost imboldul care m-a motivat de-a lungul căutărilor mele. Am preţuit fiecare om „întâlnit”, fiecare neam, mai cu seamă pe cele rămase în umbră.

Citește și   DOAMNE DE EXCEPȚIE: MARIANA STATE – O VIAŢĂ DE CĂLĂTOR CĂTRE ÎMPLINIREA VISURILOR

DOAMNE DE EXCEPȚIE: CARMEN HOLBAN NE ÎNVAŢĂ CĂ FARMACIA SE FACE CU SUFLETUL

  DOAMNE DE EXCEPȚIE: GABRIELA ISTRATE – POVESTEA UNUI DASCĂL DEDICAT ÎN TOTALITATE ELEVILOR


Valeriana heidelbergcement


Gurmand + Raiman caleatargovetilor
Daca ti-a placut acest articol il poti distribui:

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Statistici Trafic Google Analytics
Statistici Trafic.ro