Vorbe din cotidianitatea medie
73.
Era omul care nu mai visa. Sau care nu-şi mai amintea visele, dacă acestea vor fi fost. Ultimele vise clare, pe care le ţinuse minte, fuseseră cele din copilărie, parcă şi din adolescenţă, atunci când, căzând de la o oarecare înălţime – parcă de pe un versant al dealului -, se salva zburând… Acum însă se culca târziu şi, din fericire, întâmplător – constata -, se scula dimineaţa mereu uimit, mereu recunoscător. Acum se simţea ca un călător pe pământ, unul care izbutea zi de zi- el sau o mână nevăzută… – să scape din ghearele pierzării…
*
Mult timp, poate dintotdeauna, dar am mici îndoieli aici, mare parte din lumea bună românească a avut ca ideal faptul de a atinge statusul de mic-burghez. Adică, nivelul unui ins relativ autonom, respectat în micro-societatea lui, un bugetar din nivelul de sus al clasei sociale medii ( un soi de profesor, așa, de ce nu un profesor universitar în toată regula, sau un ditamai medicul). Pentru asta, omul a depus efort, a parcurs un drum bazat pe merite însă și pe muncă asiduă, cu scopul de a asigura familiei sale un nivel de viață bun, nu excepțional, dar peste media socială. Iar dacă a avut un micuț talent literar – care-ți oferă onorabilitate în plus, nu? -, atunci l-a exploatat cum se cuvine, aderând la grupuri, făcând tot ce se poate pentru a fi receptat ca o excepție. Cu timpul, însă, pe măsură ce mic-burghezul senin și mulțumit din el își găsise locul, unul liniștit, patima literară s-a atenuat puternic, rămânând un comentator general al literaturi sau artei, cât să se mențină în atenția lumii alese, cu valori aproape exclusiviste, cu clare idealuri de progres și civilizație. Și iată-l ajuns la capătul urcușului lui deloc sisific: pentru că a reușit, nu poate decât să-și admire perseverența, munca, valoarea. Doar înainte, în fața sa, nu știe cum vor sta lucrurile în legătură cu propria persoană: dacă istoria o să-i joace vreo farsă și n-o să-l rețină, fără ca el să se mai poată apăra, așa cum făcuse până atunci cu mare pricepere?
*
Istoria nu s-a făcut prin DA-uri, ci prin NU-uri. De luat aminte.
*
Ce știu cu siguranță, dar nu dezvolt foarte mult aici, e că un roman este o simfonie, compozițional, sau o sonată. În ele, ca și în toate tipologiile de muzică clasică, la care putem adăuga fără reținere și muzica pop, există motive care se repetă cu alte tonalități, adâncimi, înălțimi, forță. Ascultă doar câte ceva din: Simfonia nr. 5 (eventual Allegro con brio), Mica serenadă mozartiană, Fur Elise, o Tocată sau Fugă din Bach, Lacul lebedelor lui Ceaikovski, o Nocturnă, Marș Funebru, din Chopin, El Mesias al lui Handel, nu strică nici Vivaldi etc. – și, în final, după audieri repetate, vei pricepe ce spun aici. Dacă nu, e cum vrei tu. Recent, un romancier respectat mi-a telefonat, după lectura ultimului meu roman tipărit, și m-a întrebat direct: ai avut în vedere, stilistic, anumite bucăți muzicale, eventual clasice? M-a uns pe sufletul meu plin de ego, un ego omenesc, dar am răspuns puțin ipocrit, atât cât cer uzanțele civilizaționale: nu știu, poate inconștient, oricum ascult muzică mai mereu, în surdină, ca amatorii.
*
Umbra lui Torquemada, ca să iau un exemplu, acoperă dintotdeauna istoria oamenilor, uneori mai apăsat, alteori ceva mai blând.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie și doctor în Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
