POVESTIRI DE DUMINICĂ – Dana BANU – Trecea o femeie peste câmp în amurg

   Trecuseră aproape două luni de la nuntă. Era în brumar, de Sfântu Mina, Ziua Tâlharilor. Pe 11 adică. Până spre Ziua Lupului, la Martinul cel Mare, Niculina a muncit în mica bibliotecă a satului. A pus totul în ordine. A făcut inventarul cărților. Se apropia Lăsatul Secului de Crăciun. După nunta din septembrie, Mișu de la Barieră și Niculina s-au luat cu grijile casei. Și-au vorbit puțin. Aveau multă treabă. Le era bine. Timofte era mulțumit. Cămara era îndesată cu borcane pântecoase și cu din cele mai micuțe. Zacuscă, magiunuri de corcodușe, prune și caise, cu mieji de zarzări pisați. Murături bine chivernisite, bune pentru cărnurile iernii. Viforul putea să vină! Îl va aștepta cu țuică fiartă pe masă și cu râsetele celor doi tineri care se auzeau de peste gard. Bărăganul cel cu o margine în Dunăre și una în înaltul cerului e acum casa lor. În nopțile bătute de vânt, căldura casei devine o adevărată binecuvântare. Timofte se gândește deja la cum le va spune nepoților povești despre sănii trase de cai. Sănii care trec prin Bărăgan împresurate de lupi în goană. Timofte din Cuțarida se gândește la cum copiii îl vor privi cu ochi mari iar el va râde în sinea lui, fericit. Le va coace mere și porumb pe plita sobei. Va fi cald și în casă va fi o lumină molcom roșiatică de la flăcările din sobă.

   Lui Timofte i se face foame gândindu-se la merele coapte iarna pe plită. Se uită în coșul lăsat de Niculina și găsește vărzare, prune fierte, găluște cu crupe de porumb. Pe sobă mai e niște musaca făcută ieri. Îi e îndeajuns. Toate s-au înșirat ca mărgelele roșii vândute la iarmaroc, pe ață. Mișu mergea zilnic la Bariera lui și mâna trenurile mai departe, în drumurile lor prin lume. Trenurile treceau nepăsătoare. Niculina cu mica ei bibliotecă din comună. Printre cărți, povestind cu copii. Ocupată cu treburile casei mai mereu. Timofte cu căruța lui plină de oale a prins vreme bună și mușterii mulți. A reușit să pună deoparte ceva bănuți. Iarna cu crivățul ei putea să vină.

   Încet-încet însă, frigul începea să piște mai tare din oameni. Lumina gălbuie, de aur blând, a Bărăganului toamna, trecea spre un galben pal cu tresăriri de arcuș ce cânta a durere. Stănică Lăutarul o prindea uneori pe strunele lui și oamenii se opreau să îl asculte cu mâna la gură. Nimeni nu știa de unde deprinsese omul muzicile acelea. Vioara lui cânta despre o lume pe care ei nu o văzuseră niciodată. Dar și în lumea aceea erau oameni iar durerea și dorul și libertatea se resimt deseori la fel, indiferent de case, de meleaguri, de averi.

   Într-o zi Niculina l-a întrebat pe lăutar ale cui sunt melodiile pe care le cântă pe înserat la crâșma lui Pandele. Apoi într-o seară a aflat. Se spăla la lighean, în căldura casei, lângă sobă. Mirosea a săpun roz parfumat primit de ziua ei cadou de la Cezar – băiatul Poștașului Simion – care lucra într-o băcănie din Brăila, pe Strada Mare. A flori de salcâm mirosea săpunul cel roz. A trandafiri și a nuferi. Așa cum numai Brăila mirosea. S-a îndreptat de spate luată prin surprindere. Înaltă, cu sânii goi și pietroși pe care apa înspumat-parfumată se prelingea  dându-i străluciri de femeie gata de dragoste. În ușă, un bărbat cu ochi negri și fața albă precum zăpada care era pe drum spre ei, pregătită să acopere mica lor așezare în câteva săptămâni. Niculina nu s-a speriat. Nu și-a acoperit sânii cu mâinile și nu s-a încruntat. Doar l-a privit pe bărbat în ochi. A intrat în irișii ochilor lui și nu a mai ieșit de acolo. După o săptămână erau la Brăila împreună. Fugiți amândoi în lume.

   Dar povestea aceasta nu e despre bărbatul care și-a găsit femeie pe potriva lui într-o casă mică și sărăcăcioasă din Bărăgan. Când cei doi au trecut în amurg peste câmp, să ia trenul către Brăila, Mișu de la Barieră i-a văzut. Și Niculina l-a văzut. S-au privit amândoi în tăcere. Niciunul nu a spus nimic. În urma ei, Mișu a oftat ușurat. Oftatul acela de ușurare l-a făcut să înțeleagă că nu voia nimic altceva decât să se întoarcă în mica lui căsuță din haltă. Își iubea prea mult singurătatea sa cu trenuri care treceau pe lângă el nepăsătoare. Târziu în noapte, după ce Mișu a văzut-o pe Niculina urcând în tren cu bărbatul cel nou al ei, Timofte l-a întrebat unde e fiică-sa. S-a dus peste câmp, i-a răspuns Mișu râzând. Aveau să divorțeze curând. Peste puțin timp, cei doi fugari l-au luat pe Timofte în casa lor cea mare de la Brăila.

   Oamenii din mica așezare din Bărăgan au vorbit ani la rând despre nevasta fugită în lume a șefului de gară. Cei de atunci au murit. Alții s-au născut, luându-le locul. Povestea fugarilor s-a tot dus din gură în gură. Bărbatul cu care plecase Niculina era un dirijor de prin Brăila. Un om bogat, cu studii la Conservatorul din Viena. Compozitor. El a fost cel care a compus melodiile pe care Stănică Lăutarul le cânta la crâșma lui Pandele pe înserat, când oamenii treceau pe acolo, obosiți de munca de peste zi, pentru un țoi de rachiu băut pe fugă. Melodii care le sfâșia sufletul și le povestea țăranilor despre o lume pe care nu o văzuseră niciodată.

   Niculina a trăit ani mulți lângă bărbatul ei. Până la capătul vieții. Au fost fericiți. Ce le-a fost dat să trăiască au trăit. Împreună. Patima cărnii dacă e învelită cu dragoste și bună înțelegere țese drumuri lungi înainte. Cei doi s-au iubit fără încetare și fără întrebări. Nu au avut copii. Nici nu și-au dorit. Timofte a închis ochii cu tristețea de a nu avea nepoți dar cu bucuria de a ști că fata lui e fericită lângă străinul acela care cânta la vioară mai bine decât Stănică Lăutarul. În adâncul lui era însă convins că Stănică era un muzicant mai bun. Asta pentru că lăutarul știa să cânte la acordeon. Orășeanul nu știa!

   Mișu de la Barieră nu s-a mai însurat niciodată. Nu pentru că ar fi rămas nefericit după povestea cu Niculina ci pentru că își iubea prea mult singurătatea din mica lui haltă. În căsuța de lângă șina de cale ferată – desprinsă de restul așezării și înconjurată parcă de un pustiu imens – Mișu visa uneori la o femeie a lui. Aceea nu era însă Niculina ci o călătoare din trenurile care treceau pe lângă el nepăsătoare, în fiecare zi. Călătoarea chiar existase. A văzut-o cum sta agățată de scara trenului. Purta o rochie de mătase tivită cu dantelă și pantofi din catifea de culoarea purpurei. Ținea în brațe un buchet uriaș de trandafiri roșii, imperiali, împletiți cu floarea miresei, cea precum steluțele albe dintr-o ninsoare abia începută. Femeia l-a privit și a început să râdă tare de parcă îl chema la ea. Apoi i-a aruncat în brațe buchetul de trandafiri și floarea miresei. Mișu l-a prins. Trenul s-a tot îndepărtat până locul a rămas gol. De parcă nimeni nu trecuse vreodată pe acolo și nici nu urma să mai treacă. Mișu de la Barieră a intrat în căsuța cea mică și albă, cu ramele ferestrelor vopsite în albastru. A pus trandafirii într-un borcan. Borcanul l-a pus în fereastră.

   Ani de zile florile au luminat la fereastră calea trenurilor. De atunci, bărbatul a privit cu luare aminte spre ferestrele vagoanelor, închipuindu-și că poate la una ar putea apărea oricând imaginea femeii cu trandafiri și rochie de mătase. Uscate și pline de praf, florile din buchet au prins o frumusețe aproape nepământeană. Era ascuns în ele sufletul lui Mișu împreună cu toate visele lui de bărbat din ce în ce mai bătrân. Și singur. Gurile oamenilor au schimbat povestea. I-au despărțit pe cei doi fugari. Legendele din sat spun că muzicantul i-ar fi lăsat de izbeliște pe Niculina și pe Timofte în mijlocul iernii, la Brăila, pe Strada Mare. Cei doi s-ar fi întors în sat cu o sanie trasă de cai. Iarna era grea. Nămeți uriași, acoperiți de întuneric. Viforul șuiera înfiorător. I-au înconjurat lupii și ăsta le-a fost sfârșitul. Niculina ar fi căzut cică din sanie și a fost sfâșiată de lupi în timp ce viforul îi acoperea strigătele. Timofte din Cuțarida a încercat să dea foc hainelor ca să țină lupii la distanță, să îi sperie. Sania a luat foc. Din bătrân a rămas doar cenușa spulberată de-a lungul Bărăganului.

   Astfel spune gura povestitoare a lumii că ar fi murit cei doi călători prin viață și prin noaptea de iarnă și de stepă, a Bărăganului. Cu siguranță Timofte ar fi zâmbit mulțumit la auzul poveștilor despre ei. Ar fi fost bucuros să le povestească nepoților pe care nu i-a avut. De atunci – spun tot oamenii-povestitori – peste Bărăgan se vede uneori, în amurgurile de toamnă târzie și de iarnă, trecând o femeie. E Niculina – o femeie care trece peste câmp în amurg.

– sfârșit –

Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…