Motto: iubirea-mi e scrisă-n legământ, e visată-n noapte, în divinul jurământ
Povestea Eului merge mai departe, un nou început bate la ușa romanticului scorpion de la chindie, martor îmi este Cel de Sus, Eu sunt trecătorul nonconformist, cel născut să iubească femeia clipei, sărbătoarea zborului, perechea aripii din clipele melancoliei. E vremea metaforelor nescrise în verde viu, le-a venit rândul și așteaptă să le fie deschisă cartea la fila cea dintâi, la libertatea destinației de a fi iubitul unei singure și neegalate femei. Iubirea îmi este credință, clipa-mi este destin, cuvântul îmi este har, metafora-i un madrigal, scrisul îmi este spectacolul propriei vieți, Eu sunt un „hoinar” al fanteziei de la o margine de hotar, Eul dintre azi și mâine, dintre vis și realitate, un foc cu al său jar.
– Cine sunt Eu în verde viu?
– Forța creatoare a minții pentru suflet, însăși filosofia de a fi Eu însumi.
– Cine-mi este în roua dimineții inegalabilul nou început?
– Femeia sortită să-mi fie în nescrise metafore și-n divine elegii, pansamentul Eului cu părul argintiu.
Dacă Ea n-ar fi ar lăcrima lumina iar verdele viu ar fi o palidă culoare din rogvaiv-ul iubirii celeste. Trăiesc pasional prezentul argintiu, semăn în pământul fertil al clipei sămânța iubirii, rodul ei îmi este fructul copt al cuvântului care-și respectă promisiunea făcută, e magicul popas în alfabetul dragostei care se rescrie-n răsăritul fiecărei zile. În mângâierile silabelor simt trăirile îmbrățișărilor, un râu din amintiri, picturi ale mesajelor nescrise, adieri de nuanțe nepictate, o ramă imaginată pe un vârf de munte, așa cum îmi este prețuirea femeii cu privirea spre Înalt.
– Cine-mi ești ca să-mi fii verde viu?
– Iedera de la fereastra puternicului Sine, culoarea cerului, lumina…
Femeie cu chip de respirație, tu-mi ești rădăcină, iubire și renaștere, simbolul vieții, acel echilibru dintre Eu și Tu, spiritul libertății care rodește în cele mai frumoase sentimente, neegale în astă lume, respect și prețuire, viața nu-i compusă din idealuri și glume… multe sau puține. Azi îmi imaginez reconcilierea cu depărtarea, nu am ce face, nu pot evada – „casa-i casă” și vocea-mi șoptea: lumea e rea și nu ne putem ascunde-n umbra luminii, noi înșine suntem o parte din lumină, prin credință și iubirea Sa.
– Oare ce-i iubirea, este un ideal sau o idee?
– Este un desen al minții pe coala velină a sufletului îmbrățișat de dor.
Iubesc femeia și libertatea ei din afara coliviei, alegerea drumului necontrolat de paznicii minții, nu vreau să-i știu parola de la seiful secretelor, vreau ca secretul Ei să fiu Eu, nescrisa metaforă din alt eseu. Acum o strig, îmi răspunde ecoul, e din ce în ce mai aproape ziua când va veni pe umărul drept, parcă o văd în tăcere și-n șoapte. Visez viitorul, categoric el este nepalpabil, e doar imaginar, e o schiță a ceea ce-mi doresc să fie-n suflet, nu pe hârtie. Dau să-l pictez, nu știu care ar fi cele mai nimerite nuanțe, un lucru e sigur, Dumnezeu decide culorile, Eu le așez în liniște pe pânza sufletului, cu necontenită delicatețe în zilele ce sunt încrustate-n calendarul sfânt din propria-mi eternitate…
Facebook
WhatsApp
TikTok
