EDITORIALUL CULTURAL – Gabriel ENACHE – Indagatoris

Întâlnirea – poveste adevărată

,,...crucea e peste tot: în structura corpului omenesc și în ordinea cardinală a lucrurilor, în desenul oiștii și al plugului, în construcția catargelor, în aripă, scară, sabie și templu. Crucea e simultan semn al centrului lumii și cuprindere a marginilor ei: osatură și înveliș, schemă inefabilă a totalității…” – Andrei Pleșu…

   Mamaia Ioana era o persoană crescută cu frica lui Dumnezeu, frică pe care nu mi-a transmis-o niciodată, și nici nu i se părea în regulă să fie vorba de așa ceva în relația dintre om și Creatorul său, sau între om și rosturile lui în lumea creată de El. Căutările vieții ei au fost cât s-au putut de firești, poate impuse, au fost cu siguranță sincere și făcute fără grabă, fără graba celui care se crede mântuit și realizat. Ioana, mamaia mea, nu s-a grăbit niciodată și și-a văzut de rosturile ei înțelese și de ale familiei sale cu seriozitate, cu pricepere, mai ales cu dragoste și înțelepciunea aceea dată de liniște, de inteligență și răbdare, iar în tot acest timp și-a îndreptat ochii către cer de câte ori a avut timpul adăugat și păstrat de stările necesare acestei priviri, acestei căutări către locul unde a crezut și a simțit că locuiește miracolul cel mântuitor.

   Căutându-și rostul, așezându-și cum s-a putut viața și mergând înainte, cu cele bune și cu cele rele, rugându-se și muncind, probabil că omului, într-un final, i se întinde o mână, acea mână, i se arată un drum, acel drum, o cale, acea cale. Ținându-și ochii deschiși și inima sus, probabil că fiecărui om i se lasă vederii, i se face vizibilă o parte din ceea ce este dincolo de nori, de cer și de necuprinderea lui, dincolo de ce sau de cât poate privirea lui traversa și (sau) să vadă, și mergând astfel spre lumină prin întunericul care de regulă îl înconjoară atunci când începe să vadă sau să simtă, să creadă. Cei mai mulți dintre oameni, dintre noi, vor mai întâi să vadă sau să simtă, ca să poată după aceea să creadă, să credem, dar cei mai mulți mai întâi și mai întâi cred și mai apoi primesc darul care le întărește și le desăvârșește credința, revelația care face vizibilă trăirea și vederea miracolului care o întărește, care are loc în permanență, dar de regulă în prezența celor sau celui care nu este pregătit pentru ea, pentru trăirea și absorbția ei, pentru a fi și mai târziu a mărturisi despre.

   Mamaia mea Ioana a crezut și nu a avut nevoie de dovezi dar știa, știa că undeva în sufletul ei se pregătește mereu (pentru) ceva, pentru acel ceva care îi va desăvârși, care îi va definitiva și îi va defini drumul care o duce pe această cale, pe calea (în)crederii definitive. Pentru mamaia Ioana ziua semnului a venit într-o zi numită de calendar Ziua Crucii, a sosit în ziua aceea, zi despre care mi-a vorbit foarte mult, intens și cu o neliniște pe care nici acum nu o pot înțelege de tot, ca și despre acele trăiri și/sau neînțelegeri ale ei, pentru și despre tot acest ales(chiar așa mi-a spus!) și (in)vizibil, despre ziua care a transformat-o complet în om dăruit de Dumnezeu cu unul dintre semnele lui, cu unul dintre cele mai puternice semne, cu cel care a marcat și a desăvârșit calea credinței omenești.

   Ziua în care mamaiei Ioana i s-a făcut vizibilă Crucea invizibilă, aceea simțită, ziua care marchează nu doar viața ei, ci chiar viața celor care făceau parte din ea, a sosit dintr-o dată, pe nesimțite, și a rămas pentru totdeauna în visele, în inima și în cuvintele ei. Din acea zi, ea, mamaia Ioana a trăit împreună și alături de acest simbol permanent, (in)vizibil și viu. Acea zi este Ziua Crucii ei, ziua în care a înțeles, iar Dumnezeu cel întreg s-a odihnit  pentru totdeauna în privirea și în mâinile ei calde, mereu calme, curate și primitoare!

Gabriel  ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…