Sâmbăta spațiului public – Ștefan BRATOSIN – Crucea din piața publică

Ne imaginăm spațiul public ca pe un loc unde violența este redusă la tăcere pentru ca discursul să poată fi auzit. Aceasta este o fabulă utilă, un mit. În realitate, spațiul public este arena în care o singură întrebare ireductibilă este dezbătută constant: cine are dreptul să lovească – și cine are dreptul să numească ceea ce face celălalt „violență”. Creștinismul a depus acolo ce este mai bun și ce este mai rău.  

 

Tradiția este unanimă și seducătoare: Hannah Arendt – violența este mută, aparține premisei politicii și, acolo unde domnește, toată lumea trebuie să tacă; Habermas – sfera publică burgheză s-a născut în cafenelele și ziarele secolului al XVIII-lea ca spațiul în care contează doar „forța neputincioasă a celui mai bun argument”; Weber – statul este comunitatea care revendică cu succes monopolul violenței fizice legitime asupra unui teritoriu. Hobbes, mai devreme – ne predăm armele suveranului tocmai pentru a putea vorbi. În această narațiune, sfera publică este un armistițiu. Intrăm în ea neînarmați, o părăsim convinși sau învinși, dar niciodată răniți. Problema este că această narațiune este normativă și este prezentată ca o descriere. Walter Benjamin, încă din 1921, subliniase defectul: nu există spațiu fără violență, există spații în care violența s-a mutat. Ținta sa este poliția, un punct orb unde violența care stabilește legea și violența care o păstrează se împletesc în mod indistinct – o prezență pe care o numește „spectrală” și „fără formă”, deoarece decide unde legea este tăcută. Prin urmare, o sferă publică nu este un spațiu fără violență. Este un spațiu înzestrat cu o anumită distribuție a dreptului la violență. Și tocmai această distribuție constituie adevărata problemă politică. Restul este doar decor.

 

Creștinismului trebuie să i se acorde ceea ce i se cuvine, în ambele coloane ale bilanțului. Spre meritul său a inventat o tehnică. Cuvântul „martir” înseamnă „martor”. În 203, la Cartagina, Perpetua și Felicity au murit în arenă – spațiul public prin excelență al suveranității imperiale, teatrul în care Roma demonstrează ce face celor care i se opun. Dar narațiunea creștină inversează scena. Spectacolul pedepsei devine o contra-demonstrație. Invenția este formidabilă și rezistă de-a lungul secolelor: poți câștiga în sfera publică pierzând în propriul corp. Gandhi a citit Predica de pe Munte, King le-a citit pe amândouă. A doua contribuție a creștinismului este azilul. Codificat încă din Codul Theodosian, dreptul de azil ecleziastic a creat o breșă în monopolul teritorial al forței. Și nu a murit. La Haga, din 26 octombrie 2018 până în 30 ianuarie 2019, Bethelkerk a ținut o slujbă neîntreruptă timp de aproape o sută de zile – cu pastori care se schimbau zi și noapte – deoarece legea olandeză interzice poliției să intre într-un lăcaș de cult în timpul liturghiei. O familie armeană a fost protejată acolo. O utilizare intens politică a unei forme pur ritualice. Mai mult, aceeași tradiție a făcut din piața publică un teatru al unei cruzimi exemplare. Autodafeul este o liturghie. Michael Servetus a fost ars la Champel, lângă Geneva, pe 27 octombrie 1553, sub privirea lui Calvin. Foucault a descris execuția ca un ritual de restaurare a suveranității rănite. Bisericile au participat la ea, au sfințit-o, chiar au cerut-o. Și această diviziune persistă până în zilele noastre. Leipzig, 9 octombrie 1989: rugăciunile pentru pace de la Nikolaikirche, începute în 1982, culminează cu un marș la lumina lumânărilor a șaptezeci de mii de oameni sub sloganul „Keine Gewalt” – fără violență. Trupele sunt pe poziții, nu trag. Este probabil cel mai frumos moment politic din Europa secolului XX. Washington, 6 ianuarie 2021: cruci ridicate în fața Capitoliului, pancarte pe care scrie „Isus mântuiește”, Marșul Ierihonului. Același repertoriu, utilizare inversată. Nici laudă, nici acuzație. Creștinismul nu a lăsat moștenire sferei publice o doctrină, ci un repertoriu de forme – procesiune, priveghi, mărturie, sanctuar, excomunicare, ardere pe rug. Forme reversibile. 

Nonviolența este o dramaturgie a violenței. Nonviolența nu este absența violenței în sfera publică. Este o tehnică care extrage violența din umbrele administrative și o plasează în lumina reflectoarelor. Este un pariu pe spectator. Aceasta este și limita sa, fără martori, fără rușine, fără camere de filmat, nu produce nimic. Metoda presupune un adversar care încă apreciază să fie văzut. Nonviolența nu este o stare senină, este o practică conflictuală, o agresiune ținută în lesă. Nu este o critică, este o desacralizare. Nonviolența este o armă. Armele sunt judecate după efectele și țintele lor, nu după puritatea celui care le mânuiește. De câteva decenii am inventat „violență simbolică” pentru a desemna impunerea invizibilă a unei ordini de către cei care îi sunt supuși. Termenul s-a extins apoi pentru a include violența verbală, apoi violența unei caricaturi, a unei prelegeri, a unei cărți, a unei priviri. Dacă un cuvânt este o lovitură, atunci reducerea la tăcere a cuiva devine autoapărare. Întreruperea unei conferințe este redenumită „protecție”. Cenzura este reevaluată ca non-violență. Pumnul deghizat în scut este cea mai elegantă inversiune a timpului nostru. Invers, loviturile reale sunt verbalizate până când dispar cu lexicul administrativ: „incidente”, „tensiuni”, „menținerea ordinii”, „procedură tehnică”, „arestare greșită”. Cuvintele oficiale aproape niciodată nu au purtat greutatea rănilor. Acumulăm astfel ce e mai rău: un spațiu public în care nu mai poți vorbi fără să fii acuzat că ai lovit și în care poți fi lovit fără ca cineva să fie de acord să numească asta lovitură. Granița dintre cuvânt și lovitură nu este o delicatesă burgheză. Este bariera finală. Un cuvânt este reversibil. Poți răspunde la el, îl poți infirma, îl poți batjocori, îl poți uita, îl poți da în judecată. Un ochi scos nu este. Întreaga legitimitate a sferei publice se bazează pe această asimetrie dintre reversibil și ireversibil. Oricine o șterge – într-o direcție sau alta – nu desființează violența, ci o face de nedescris.

 

Ce spune crucea în piața publică? „Întoarce și celălalt obraz”. Crucea este monumentul public al unei execuții perfect legale. Proces, autorități constituite, procedură, mulțime consultată. Totul era în ordine. Aceasta este originea, în cultura occidentală, a distincției dintre legalitate și legitimitate și acest reflex modern de a întreba, în fața violenței legale, dacă victima nu ar avea dreptate să conteste procedura. René Girard a numit aceasta revelația victimei inocente. Poți fi ateu și să-i datorezi totul. Sfera publică nu a fost niciodată dezarmată și nu va fi niciodată. Este pur și simplu locul în care am fost de acord să depunem armele vizibil și să dăm socoteală pentru fiecare dintre cele pe care le luăm din nou. Bastonul fără număr de serie al jandarmului, cagula protestatarului, cuvântul deghizat în lovitură și lovitura deghizată în cuvânt, acestea sunt patru moduri identice de a o părăsi.