Abia după ce i-am auzit din nou vocea atât de familiară am înțeles cât de dor îmi era de fapt de el. Aș fi recunoscut chiar și-n mijlocul unui stadion plin acel fel de a pronunța cuvintele și acel râs care poate trece cu ușurință drept arogant. Nu m-am întors sǎ văd unde se așezase pentru cǎ îmi era nespus de fricǎ de ce-aș fi putut sǎ văd. Cel mai probabil, îmi spuneam, venise cu ea și dacǎ m-aș fi întors, n-aș fi putut rezista tentației de a face un comentariu răutăcios cu privire la hainele sau părul ei ce părea aproape de fiecare datǎ neîngrijit și ars. Aș fi vrut atât de mult sǎ plâng, fie și numai pentru o clipǎ, dar nu era momentul potrivit și oricum nu voiam să-i mai arăt vreun semn de slăbiciune; nici lui și nici celor de lângă mine care-ar fi înțeles de-ndată de ce plâng. În schimb, toată durerea mea s-a transformat într-un nod care mi-a blocat gâtul și într‐un tremur ușor al mușchilor din zona stomacului. Când prietena aflată în stânga mea m-a întrebat dacǎ sunt bine, am scos doar un geamăt ușor și a înțeles repede cǎ dacǎ aș fi rostit fie și-un cuvânt, odată cu el s-ar fi reversat și toată mila și jalea de propria-mi soartǎ. Și-a întors capul și m-a strâns brusc și puternic de mânǎ ca și cum ar fi vrut ca durerea aceea sǎ mǎ aducă înapoi la realitate. Aveam sǎ înțeleg în următoarele câteva secunde de unde-i izvorâse toată aceasta disperare.
Am simțit pe umăr o mânǎ grea și imediat dupǎ și parfumul pe care-l știam atât de bine. Am paralizat pentru o secundǎ. Am simțit cum un fior rece îmi străbate tot corpul și-am tresărit ușor, dar nu așa cum fac oamenii care se sperie, ci așa cum ne zvâcnește uneori carnea pe oase când ne gândim la lucrurile care ne înspăimântă cel mai tare. Întoarcerea mea nu mai era o alegere, ci o obligație socială pentru cǎ nu m-am putut preface niciodată cǎ nu-l cunosc, deși poate stângăcia mea l-a rușinat pe el în unele momente și l-a făcut poate să-și fi dorit sǎ nu mǎ fi cunoscut. În plus, ce i-ar fi spus ei dacǎ eu nu m-aș fi întors să-i salut? Eu și ea ne cunoșteam, deși nu ne văzusem de prea multe ori. Nu știam ce crede ea despre mine, dar eu simțeam milǎ și repulsie.
Mi-a luat o secundǎ să-mi îndes în suflet nodul din gât și să-mi pun pe fațǎ un zâmbet ridicol, dar pânǎ la urmǎ m-am convins sǎ mǎ întorc. I-am aruncat întâi ei o privire ce speram cǎ arǎta mai mult a empatie decât a milǎ, apoi mi-am fixat ochii într-ai lui și-am stat așa preț de o clipǎ uitându-ne unul în sufletul celuilalt. Simțeam cum inima mi se ghemuiește într-un colț de trup, iar prânzul se pregătește sǎ dea navală ca o revoltǎ la adresa atitudinii lui meschine. Simțeam cum ochii mei devin sticloși și toatǎ durerea pe care mi-o pricinuise stǎ sǎ năvălească. Când deja uitasem sǎ mai respir și mǎ pregăteam de un moment aproape imposibil de justificat, a înțeles ce mi se întâmpla. Mi-a zâmbit ca unei oarecare, m-a salutat și mi-a încuviințat din privire că-i pot întoarce spatele. N-am putut sǎ răspund înapoi. Am mai zâmbit o datǎ, am dat din cap și m-am întors la scaunul meu. Simțeam privirea lui în moalele capului, dar, Slavǎ Cerului, m-au salvat luminile din sala de teatru care s-au stins rând pe rând. Dacă aș fi avut putere, m-aș fi ridicat și aș fi fugit înainte ca oricare dintre prietenii mei sǎ apuce sǎ mǎ mai întrebe ceva, dar ce sǎ le fi spus apoi? Am plecat pentru cǎ nu mi-am putut suporta propria-mi nerozie? Am plecat pentru cǎ nu suportam parfumul unui bărbat care nu-mi aparținuse niciodată? Am plecat pentru cǎ așa le e dat scriitorilor sǎ fugǎ de bezmetici prin întuneric din cauza unor iubiri care nu-și fac de fapt niciodată pradǎ din ei?
Am rămas nemișcată pe scaun. Uitasem ce spectacol urma sǎ înceapă, dar nici nu mai conta. N-am mai auzit nimic, deși eram pe rândul al patrule. Mǎ îneca mirosul de fum folosit pe scenǎ și simțeam cum mi se amestecǎ în ochi cu lacrimile care-mi curgeau ușor și incontrolabil. Nu le ștergeam. Dacǎ m-aș fi mișcat, ar fi văzut. Le lăsăm să-mi scalde obrajii, bărbia și apoi rochia, sperând ca piesa sǎ fie o tragedie ca să-mi pot justifica ochii roșii de la final. Nu poți sǎ explici cuiva care n-a scris niciodată poezie de ce jelești o iubire care s-a născut și-a murit doar sub peniță.
Când în sfârșit s-a terminat spectacolul și ardeam de nerăbdare sǎ ies din locul ăla, am coborât scările, iar lumea mergea în foaier, spre ieșire, la fel de încet și îngrămădit precum o turmǎ de oi disperată sǎ iasă dimineața din hambar. În toată acea învălmășeală, cu capul întors spre prietenii mei, am simțit aceeași mânǎ grea atingând-o ușor pe a mea și mi s-a oprit inima. Nu m-am întors, n-am spus nimic și m-am străduit să-mi controlez orice minǎ s-ar fi putut strecura pe chipul meu obosit. A durat o clipǎ, dar a fost de ajuns. A fost suficient cât să-mi simt sufletul cum urlǎ de disperare și dorințǎ pentru o iubire care nu încetase sǎ existe.
Facebook
WhatsApp
TikTok
