INTERVIUL DE SEPTEMBRIE – Gabriel ENACHE – Față în față…

Șapte întrebări pentru Viorica RĂDUȚĂ…

 

Despre toate posibilitățile lumii care a fost văzută, ascultată, visată, mai apoi scrisă…

Gabriel Enache: Păstrezi și amplifici în poveștile tale scrise o dezordine oarecum controlată, o anumită diversitate a acestui fel de dezordine, a acestui mod intuitiv de a scrie și de a căuta intrările, ieșirile și ecourile prin spațiile și prin încăperile lumii, prin teritoriile în care ele se pot așeza și porni mai departe. Fiecare cuvânt al tău umblă după trup, caută și îi identifică locul bun pe care „tatuajul” scris se poate așeza și poate să rămână, în continuare observa, citi, înțelege. Câte asemenea spații (pre)simți, le vezi și crezi că pot fi alimentate, încărcate, umplute și făcute astfel să se spună prin cuvinte, în text, în poveste, poezie și așa întreținute în desfășurările lor din apropierile noastre, ale cititorilor care se întâlnesc cu ele?

Viorica Răduță: Scriam prin 2015, în Ziarul de Duminică, frumoase vremuri, domnilor, o așa zisă direcție, dar una vrea auctorele, alta cetitorul, întru receptarea cărților mele, mai ales cele…epice: „Nu cred că proza trebuie să fie o naraţie mai explicită decât viaţa cea de toate zilele”. Revin la zisele trecute fiindcă întrebările de față sunt extrem de incitante și bine țintite încât nu știu dacă le voi da pulsul meu dincoace, adică la ceea ce numești „spații”, care ne bântuie (intuitiv!?).  Întrucât mai există una întrebare cu privire la acest așa de neutru, pentru mine, zis spațiu, legat mereu, însă, de ceea ce figurează în întrebarea hoțoaică foarte privind „o dezordine oarecum controlată” versus diversitatea cea buclucașă, dați-mi voie, stimabile să fixez de aici că numai locuirea unui spațiu îl face ființă, o vietate care poate fi și intuită, dar și controlată prin scrisul cel vindecător și mai știutor decât noi, scribii de ocazie și cu limita în ei. Cum s-ar zice, spațiile ca lume sunt nu atât intuite, cât așa de prezente în numinosum, încât țâșnesc din noi când au o coacere ca pâinea bunicii în cuptorul cu lemne, ca sticla fierbinte din formele fixe, ca un făcut introduse tot într-un cuptor, artist ca și scrisul, la…tensiune/pre-simțire, cum se pronunță și se fixează (pe) versul-titlu de volum arsura umblă după trup (că bine ai citat!). Prin urmare, nu aș vorbi, nu simt așa, dezordinea alegerii locului, întrucât el, tocmai el mă bântuie destul ca să fie copt întru vedere/lectură, din întâmplare scripturală fiindcă eu mă simt, mereu, cu fiecare defrișare/dezvăluire de lume într-un film, adică într-o desfășurare de cadre/imagini. Fixarea locului, spiritul lui, de fapt, vine aparent dezordonat, întrucât a umblat prin tunelurile noastre ascunse ori neascunse, dar cu umbrele și luminile date de timp/uri. Fiindcă aici este o altă ordonare, una dată de trăirea care sincronizează tot și toate, deloc clasică, univocă, ci multiplă, fiindcă a re-învia așa numitele spații nu este identică fierberii unui ou, ci a lustruirii lui, gest cam brâncușian dacă e să ne mai și odihnim cu polizarea, scriitura, nu?! Deci, a simultaneiza locurile de aici, dinafară, cu cele dinăuntru, de aldat’, este, prin scris, gestul meu de ordine, dată din formă, să zicem epică și poetică, nu aici e bubița, ci în rezistența lectorului la ceea ce poate părea amestec de locuri, amestec de timpuri. E vorba, însă, doar de imaginar, loc de intersecție, prin stările redate într-un feliu mai „tulburat” epic, să zicem, doar că țintit, aplicat la pluralitatea cea trăită deodată, nu pe rând, nu stratificat, în ciuda aparentelor straturi de scriitură și lumi, ci simultan. Sigur că lumile se spun, și destul de repede, după fiecare etapă de golire/elipsă, de aici trecerea la iuțeală prin furcile scrisului, unul care își dă drumul pe pantă cu sania, fie și cea încropită în copilărie, din țambre de gard. De fapt, de viață. Așa m-am trezit eu în proză, ca într-o fatalitate, cum ar spune cu vechiul umor Caragiale, și nu m-am putut retrage din felul de a trăi scriitura, ca pe o stare… cum ai spus, intuitivă, dar din punctul în care se copsese la vechile, chiar vechile cuptoare de…lucru/formulă scripturală, pe care nu mai știu de ce trebuie să o explic întrucât mi se pare deja… cam stră-bătută, stră/bună(?) și dumneaei. De la aceste… intuiții de forme și litere, în acceptul unui Nichita Stănescu, de corp, cum ar veni, am fixat, mai întâi, satul mitic cu volumul În exod, apoi orașul adolescenței și stagiului de profesor, Orașul închis, unde am vizat lumea Râmnicului Sărat, dar și pântecele bolnav, închisoarea, cu teroarea comunistă arhicunoscută prin torționarul Vișinescu, ascunsă în ea, tăcută înăuntrul urbei, în mod  vinovat, și developată când am fost aptă să ajung la această față istorică bulversantă și bulversată totodată. Cu volumul În două lumi, pe matricea liceului ploieștean, am plasat lumea de cancelarie în matricea mai mare a orașului recent nouă, cu bolile învățământului și ale viețuirii postcomuniste sau…mai puțin s(u)puse, aș zice chiar rezistente. O confirmare am primit când această carte a devenit subversivă, fiind citită la ore pe sub bancă de foștii elevi, cei care s-au dovedit și se dovedesc mai receptivi decât profesioniștii, ca să vedzi!? Locul, insist, nu spațiul cel neutral, va re/veni în volumul Un calcan pe Lipscani întru desfășurarea istoriei unui oraș, fie aici Ploiești, cu izvorârea, creșterea și descreșterea lui, cu momente explozive cum ar fi cele ale trecutului de haz și necaz, Republica de la Ploiești, sau istoriei ceva mai apropiate nouă, încă, prin crima de la Întreprinderea 1 Mai, prin execuția unui inginer de geniu în/de mâna cea neterminată a securității. În romanul Hidrapulper vezi bine c-am murit!, am schimbat lumea, cum și ea m-a tot… schimbat/chinuit, cea a întreprinderii ceaușiste, dar este vizat (cum am proiectat mereu lumile) întregul infern comunist, cu cercurile lui cele mai dure, fabrica și hârtia, prin simbolica formă, mai ales, și funcție a hidrapulper-ului din fabrica de macerat vieți și cărți, limbaje și oameni, toate sub dictatură și în direcția impusă de hotărârile dinainte de ’89, așa cum acest hidra-pulper nu va dispărea cât e viața și moartea laolaltă. Cu Vremea Moroiului am tradus pe ecran Bucureștiul, dar unul de realism magic, aflat în mâna unui dictator și a unor figuri puternice, slujind puterii sau rezistenței la actualități nesănătoase, așa încât lumea, o văd și… recentă, e supusă tot unei torturi social-politice. Cu Vremea femeii-rechin continui desfășurătorul de imagini bucureștene, simultaneizând, nu amestecând fiindcă amestecul/diavolul deloc șchiop nu vine în această carte decât odată cu instalarea puterii depline, nu atât de scriitoricești cum se grăbesc unii cEtitori, una a ștreangului și absurdului de dincolo de Kafka, și în visele-spațiu, of, Kadare! Aș preciza că în volumele țintind locuri și oameni deopotrivă, cu timpurile toate și deodată la îndemână, tenta istorică, folosită pentru contrast și lecție de…învățătură/memorie, a se citi măcar Orașul închis, of!, ficțiunea o absoarbe ca un cangur în pântecele ei, nu este niciodată ilustrativă fiindcă lupt și cred că, dacă literatura are înăuntrul ei timpul și locurile, nu un făt vinovat ca cel de penitenciarul Râmnicu Sărat, poate developa, asimila, vizionar și prin simultaneizare, învățăturile către …Fiu/urmași. Trăiți-le deodată și atenție, ceea ce, încă, se mai cheamă lirism în proză e doar procedeul de a face să izvorască stări, senzaţii de dedesubt, memorabile și subtile, grele de munci și de străpungere/străbatere. Limitarea prozei la fracturi de cotidian, macerate fără cupola care să se reflecte într-un „adânc asemene”, în ce mă privește, nu este de ajuns. Ce ar rămâne dintr-un târg de carte, hidrapulper pe… viu, dacă textele/hârtia n-ar fi „parcurse” de vizitatori/cititori? O „oală” care ar toca… golul. Iar noi avem cel puțin o existență, dacă nu mai multe (uitați-vă la Adevăratul meu nume, Ulițkaia!). Prin urmare, nu caut cuvintele întru transmutarea lumii, ele sunt deja conținute în ea  atât cât îi pot traduce imaginile, fiindcă sunt cele mai transmisibile în dezordine… controlată. Adevărat, filmul mi-a tulburat mişcarea dintre… genuri, dar literatura a primit totdeauna şi montajul de tip cinematografic „în casă”, nu!?.

Gabriel Enache: Ecourile poveștilor tale sunt de întâlnit în micile desfaceri sau deschideri prin care ne putem apropia de țesătura scrisă, făcută, din urma lor, de un fel de sobrietate sofisticată prin care îți faci cunoscute poveștile, prin care lași cuvintele să curgă, să coboare în lume după ce au trecut și au parcurs meandrele necesare (impuse?!) în care cuprind și țin tot acest teritoriu traversat de ele, puternic și personalizat, intimizat al cărților tale. Crezi că este sinuozitatea un gest caracteristic al desfășurărilor tale ca scriitoare, al modurilor prin care te lași desfăcută, întoarsă întotdeauna în/spre lume de cuvinte?

Viorica Răduță: Dragă Gabriel Enache, cuvintele nu mă întorc și nu mă duc așa de… sinuos, mai degrabă e vorba de o coerență a lumilor parcurse în timpul limitat care este…omul, iar dacă, după lectura cărților mele de proză, să zicem măcar Irozi, În exod, Hidrapulper, În două lumi, Vremea Moroiului, Orașul închis, Vremea femeii-rechin, lectorul parcurge o diversitate, una a locurilor, totodată și a timpurilor, unitatea, măcar coeziunea ar fi vizibilă și, sper, acceptată. Desigur, concurează la omitere, au, ignorare, înfundare și decuplare graba lecturii, cu greutatea covorului preabătucit, întors, descusut și iar cusut, lipsa de circulație potrivită a volumelor, dezinteresul la ce nu e arondat, grupat, slăvit, cântat, unicizat, rumegat, plimbat, tradus, ce mai, lăudat, fie și în formula asta… stranie dacă așa i s-a spus în comunism și am sesizat că încă i se mai spune dacă nu se va fi terminat dumnealui?!? (atunci de nepublicat nici măcar în reviste). Ceea ce numești țesătura scrisă este cea făcută, dar nu întru făcătură, tot ai tradus-o ca intuitivă, fie și cu găuri dacă e să mă uit la niscaiva sobrietate întrucât aflu că mai există prin prăsele, totuși, povestea care curge în… ecou, dacă m-am apropiat de perspectiva ta de lectură, una în care apar meandre, fie, contorsiuni, fie, dar zic să vedem și desfășurătorul în umbrele lui, fiindcă sunt, cum spui, îndrăznețe și duse și întoarse către și de la cuvânt, de care, adevărat, nu m-am putut distanța, nu am reușit să mă desfac măcar până la orizont. Nu dzic de altă țară fiindcă nu (se) există ceva mai putred și mai gustos decât românescul, un Manoli (vezi globul de cristal pus în mâna personagiului de unu’ Cărtărescu) trăit și vorbit mereu și mereu (de) la temelie, altă trebușoară nici că putem să dezvelim noi, înrădăcinații de loc și de timpuri, totul întretăiat în/prin trăire, pur și simplu trăire. Unii îi spun imaginar, dar nici el nu mai poate fi arhetip/al întrucât vine o scriitură altfel și îl pulverizează și ce facem cu cititorul care se opune, care dispune și mai să obosească dacă drumul/textul devine și…sinuos (nu contrazic…). Ei, din atâta iubire a logosului ista ne/pre/făcut facem rădăcini și în ochi/vedere/lectură, nu numai în limbajul poveștilor și altor drăcovenii de „poematikoane” ori stinghii ori niscai rumeguș sau furnir din buclucașul cuvânt dacă e singur cuc când spui că traversează lumile greu de … desfăcut, în care și cu care mă tot înfășor ca o … bocitoare, de! Sau nu. Dar nu cred că ele ar deschide doar pe bucățele trupul cel semantic, ar fi doar găuri în țesut/textură, iară mie îmi par doar niște culori, pe care le curge covorul pe deasupra și pe dedesubt cu ajutorul spatei, ai zis bine intuiție, una care bate țesătura până devine stofă, cum bunica mea făcea postavul, iar pantalonul mai că stătea singur când omul se așeza pe scaun, hm, uneori uscat și fără pulpă în el. Bătutul intens al bunicii sau mamei, bătutul e una cu scrisul că io am avut așa învățători încât nu pot să fac țesătură slabă, previzibilă adică, îs învățată să bat și să bat cuvintele până ajung ele culori și un râu, măcar pârâu; ce pot face, domnule? Așadar, nu mă balansez între desfacere și acoperire întru cuvânt, îl las liber, nu-i împiedicat, Ferească Dumnezeu, numai că dumnealui e prins de libertatea asta și uite că se întoarce împotriva mea, dar bănuiam eu că nu-i prea supus, așa că tot în țesătură îl las să dospească și să obosească deși cu el nu te pui, nu-i ostenit nici de viață nici de moarte, Este și gata. Ca rugăciunea.

Gabriel Enache: Întâlnim, cunoaștem existențe destul de fragile care se lasă prinse în fiecare puzzle textual pe care îl compui împrejurul lor și le cuprinzi punându-le fragment lângă alt fragment ca să își caute, ca să își găsească formele, să își recunoască întregirile, să își definească stările și cuvintele prin care își pot scrie și face vizibil întregul, sau prin care își pun la cale întregirea, definitivarea căutărilor lor. Reușești să ajungi împreună cu personajele tale la capătul călătoriei lor, sau mai rămâi să contempli rezultatul, efectele căutărilor, al regăsirilor și (re)întregirii lor?

Viorica Răduță: Ei, la întrebarea trei e cam greu să trag la spată, adevărul sare în ochi, e vorba de un puzzle textual, adevărat, dar el vine dinăuntru, e nemanifestat până la cuvânt și atunci vine dumneaei intuiția și existențele dau seamă de învelișul lingvistic, unul care e, recunosc, găsit în forma dintâi, fie ea și în fragment după fragment după fragment, nu? Și da, e chiar întregire, dar una în care învelișul lingvistic, simțit ca alter întâi, mereu un alter, în multiplu și în neodihnă, dar se tot unește cu trupul în simbolica sa reală/formală care e construcția, nu altceva decât arhitectura volumului, una care ține de o formulă pe care mi-o asum, nu pot să o înstrăinez și eu, ca autor, prin nerecunoaștere, doar că, fiind, cum bine spuneai, un puzzle, de text și existență totodată, de trăire în cuvânt, fiecare volum, în reușita sau încercarea lui de totalizare, unifică alter-ii, le dă o identitate. Am zărit că ai re-cunoscut teritoriul meu scriptural ca „puternic și personalizat”, lucru care m-a fermecat, ce mai! Dar întrebarea trei e mai…parșivă, pe final. Dau citatul fiindcă și acum sunt pusă pe gânduri ca pe o pernă cam tare: „Reușești să ajungi împreună cu personajele tale la capătul călătoriei lor, sau mai rămâi să contempli rezultatul, efectele căutărilor, al regăsirilor și (re)întregirii lor?”.  Mă frământă asta și nici că mai vine moftul de somnie ori de repaus fiindcă a fi împreună cu cartea deja scrisă e o cestiune mai grozavă, una chiar de desfacere și facere…, sinuoasă. Aici aș fi pe teritoriul lecturii domniei tale, întrucât depinde cum se editează, mai repede sau leeeent, până la epuizare, cartea. Nu ai trăi în van cu locul și personajele astea, nu le mai poți schimba, îs fătate și, dacă prea cresc în fașă, cum să te uiți la un făt care face din țesătura străină sieși propria piele? Mă doare pe mine, dar fie, au mai trăit și alții în pielicica aiasta. Când termini cartea, termini și traseul împreună, se eliberează și Sancho și Cavalerul, cum ar veni. Că ele mai pot bântui și în alte texte, nu consider că e vorba de redundanță, ci de un drept al lor de prelungire și finisare dincolo de moarte. Noi gândim/visăm și un dincolo. Măcar ele să întrevadă lumile, de ce nu? În privința contemplării, nu am așa stări de bine. Dar m-am bucurat că cititorul care ești se întreabă fiindcă asta înseamnă că scriitorul este și…viu. Aș  poposi însă puțin la întrebarea trei,  fiindcă se află un fragment de comentariu la care am stat, nu am stătut. Scrii cu acuitate, mulțumesc, că aș fi scribușorul (vocabula îmi aparține) care pleacă de la stări, corect, dar și de la cuvinte, după câte înțeleg, ca să: „își definească stările și cuvintele prin care își pot scrie și face vizibil întregul”. Recunosc că stările/trăirile mă duc la cuvinte sau vin odată cu ele, dar astea ar fi „pielea”, respiraţia/trupul de hârtie ca astfel evenimentul/realul să se contopească deodată cu rostul/rostirea sa în momentul interiorizării-exteriorizării imaginii totalizante. Pielea e profanul, dar ţine înăuntru, aşa perisabilă cum pare, şoptirea/rugăciunea/respirația de limbaj, una care accede, eliberează. Nu întâmplător criticul Gheorghe Grigurcu a marcat „afectivitatea aspră” în volumul Când se duc în uitare, dar starea se potriveşte şi altor volume de poeme (şi de proză). Cum vremurile s-au asprit, un Colectiv, un război la graniță, un proces ca al Vișinescului m-a tras, cum spui, în poveste, dar nu e una fără moarte în ea fiindcă se dezlănțuie viforul, trăirea până la capăt, moartea ca stop-cadru, firește, un stop-cadru ca în vestita pânză Burghezii din Calais. Dacă ar fi să spun ceva despre mine ca poet, ar fi că imaginile primite înăuntru de la evenimentele tragice cum ar fi pântecele tăcerii vinovate din Râmnicu Sărat, pușcăria dedată otrăvirii de trupuri și suflete cu moralitatea unui Coposu, aș spune că verbul vine din aceste imagini purtate în adâncuri, la care am adăugat/transmis doar respirarea, rostirea. Scrisul nu vine oriunde, oricând, e stare dintâi, stare şi de după (ce ajunge la lector e, însă, „trup”). Dacă atinge luminarea e pentru că s-a eliberat, înăuntrul s-a putut manifesta. „Verbul” în starea de interior e doar o imagine, afară e o strămutare, dar una de expresie, de proiecție/ecran. Că uneori aș accede spre imagini limită m-aș bucura. Cred și acum că Poezia e şi o Golgotă. Doar că îşi scrie singură crucea. Adevărat, altfel, dar extind trebușoara și spre proză, la fel scrisă. Procesul unui torționar, tragedia de la Colectiv – sunt și rămân momente comune/cunoscute nouă, dar pentru Orașul închis a fost o imagine care a copt de la 10 ani până…. târziu, una a oamenilor în uniforme de pușcărie. Săpau din fața gării pe bulevard un șanț, în care nu aveau fețe, aveau pământ, iar „pijamalele” m-au blocat, vai, toate pijamalele bărbătești erau atunci de… pușcăriași! În privința volumelor de poeme arsura umblă după trup sau cum îngheață rochia miresei, unul de comemorare a morților de la Colectiv, celălalt de atitudine la moarte nefirească, ororile care devin peisaje de și după… bătălie, cum ar titra un regizor, spun că amândouă au fost declanșate tot de imagini reale, la care am fost… martori cu toții. Eu am făcut doar „săpături” verbale, ca pușcăriașii cu capete de pământ, suferinzi peste măsură adică, de demult. Poezia e un capăt al acestei stări, terminale, iar lirismul din proze are aceeași funcție, nu mai căutați dinții costelivi la lectură!

Gabriel Enache: Le observi, le identifici și scrii despre „anomalii”, despre mutări și „plimbări” ale lor prin lume, prin încăperile vizibile și ușor de traversat așa, în aceste stări și împreună cu aceste situații. Toate „se așază”, rămân în simțurile tale, după care parcurgeți împreună teritoriile vaste, tranzitate, spuse și expuse în cuvinte, cuvinte care mai departe se mută și ele în povești care rămân impresionabile prin toate aceste expresii și așezări ale lor. Crezi în posibilitățile ca ecourile lor niciodată limitate să poată transforma lumea care le întâlnește, care „se complică” odată cu întâlnirea cu ele trebuind astfel să se schimbe, să se înțeleagă și să se vadă altfel?

Viorica Răduță: Întrebarea patru este, de fapt, un comentariu deosebit la scrisul meu, mai ales că m-am simțit în ofsaid. Ca să răspund aproape că mi-aș da autogol. Ca și cum mi-aș faulta propriile cuvinte, nu?! Da, toate experiențele, fie autobiografice, fie din Realia rămân în simțuri/trăiri, apoi își găsesc rostul fiind „spuse și expuse în cuvinte, cuvinte care mai departe se mută și ele în povești”. E cum ai spune că și cuvintele trăiesc și zău, așa este. Nu știu dacă… poveștile sunt impresionabile, sunt și reacții de distanțare, dar și Cetitul cărții a devenit azi o povară dacă pedeapsa pentru manifestări aleatorii a unor liceeni este sala de lectură. La asta nu-ți poți decât opri respirația, dar lasă că și diavolul sare din locul lui de arondisment, grup, ceată și de mică-mare putere și-ți mai trage o scatoalcă la receptare ca să învețe și morții tăi cum e în lumea aiasta vie de crapă de… lejeritate, grabă și orbire, dacă nu m-ar mâna firea aiasta slobodă și înainte mergătoare să cad „dintr-o zburată”, cum zice Deleanu, direct în „balta” cotidianului și să mă nămolesc, la rândul meu, de ziceri, întâmplări, de locuri și timpane aiurit(oare)e sau de-a dreptul emoționante, noroc de balans, e un…vals. Stă în misia autorului să tranziteze lumi, totuși, să facă și imagini din cuvinte, dar ele pot fi ucigașe când te gândești ce bine ar fi fost o proiecție, slava și tancurile rusești, de care erau pline ecranele prin anii mei de adolescență și mă săturasem, noroc cu Bătrânul și marea și Ghilgameș, noroc că au apărut și minuni și o grădină publică de cinema, doar scaunele stăteau țepene de prostie/nevedere și amor la vedere, iar omu’ sta întins la simțu’ lui ca sârma, de aia se duceau perechile la film…, să trăiască! Totuși, până și la pânza întinsă pentru imagine suntem un trup, de la un timp nu o vedeam decât pe ea, cum e în stare să desfășoare imagini și m-am îndrăgostit de o pânză, care, pe traseu a devenit doar foaie de hârtie, era mai ieftin, dar imaginile sufereau așa, în cuvinte, iar suferința s-a mutat la mine, iar facultatea mi-a făcut altă căpățână de pământ și cum să mai sap eu decât niscai Irozi, singurul manuscris, publicat la un moment dat, din multele scriituri care mai de care mai necuprinse, mai la fund de sensuri și cuvinte, ca să vedeți și dumneavoastră cum e cu etapele scripturale, unele distruse, astfel ascunse. Dar nu mai cred că scrisul e sfânt, cere de „mâncare”, nu glumește… e profan ca profanul. Nu cred că sunt un scriitor de… ecou, de mare sau promovată audiență, dar știu cititori care au avut răbdarea și bucuria de a mă descoperi așa, în strunga formulei mele de scris, în așezarea asta cu talpa altfelității, dacă aiasta e de respins ori ignorat, nu știu, știe el buclucașul de lector activ, dar mă întreb mereu dacă e așa unde trebuie. Dacă în privința stilului văd că s-a cam căzut de acord că ar fi, deși e doar un trup la sufletu’ meu, cel de numinosum, nu cred că sunt pe calea unei ieșiri din nișa ce mi s-a dat dinafară, vezi bine c-am murit! Gabriel Enache, și eu am crezut, la bătrânețele mele, că interpretările din Eseul și păgânul nu se poate să nu aibă o trenă de lectură, și eu am dzis că Hidrapulper e un roman de fabrică distinct, de fapt de infern comunist care ar trebui re/citit, și eu am crezut sincer că până și Vremea femeii-rechin va trage un semnal de alarmă la vremurile noastre puse pe tortură, dar mă tem că unui ecou îi trebuie alt… spațiu, și promovare, și preumblare, și un fel de agent literar, iar scriitorul care aș fi nu are nicio cătare la vreuna, doar așteaptă. Și așteptarea e un fals întru cartea de după carte, concentrată cum sunt la a scrie, nu la accesorii. Acum, accesoriile dau tonul și „bastonul de mareșal” în literatură, dar să nu exagerăm, amestecul de e drac adzi se descurcă mai ceva decât învechita căpetenie Scaraoțchi, cu supușii lui ceva mai la îndemână la revistă, editură, festival ori carnaval, etc. prin urmare: „Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele … esenţiale”. Adevărat, ne cam lipsesc… punctele, de fapt principiile, esențiale.

Gabriel Enache: Ești atentă și însoțită mereu de o caldă, calmă și bună privire, ești o observatoare a fiecărei mișcări și sunet al ei care încap și trec prin spațiile pe care le traversezi, le vezi și faci în așa fel ca și cuvintele pe care le găsești și folosești pentru fiecare asemenea transmisiune în direct ale lor să se mențină, să rămână tot timpul prinse în cele mai mari intensități și să continue emiterea fiecărei vibrații observate, simțite și scrise în poveștile tale. Poate imaginea să supraviețuiască de ajuns în cuvinte astfel încât să se poată face citită cât mai mult în timp, să se proiecteze cât mai departe, dar totodată să rămână întotdeauna aproape de cel care se apropie de mișcările ei?

Viorica Răduță: La acest comentariu cinci, iar sunt în propria poartă, gata să dau gol. Dumneata, Gabriel Enache, desfășori subtil observații de bine la text, apoi îmi destrami materialul, dar eu rămân tot la spata bunicii și mamei, ele m-au învățat că bătucitul e treabă serioasă și că merită să faci și un râu din propria țesătură, că, așa împletit și în culori, degeaba nu se vede și nu se aude cursul de către unii și alții, apa curge mai departe, doar că am prea multe cotituri și niciun timp înainte să mă desfășor cum trebuie când oi da, poate, și de șes ori de moarte. Dar sunt crescută pe dealul spre munte, am urcușul în sânge, o să ajung odată la stână, unde mă trimitea mama să iau oaia, totdeauna albă, dar oaia se împotrivea și devenea capră, de unde și motivul oaiameacapră, doar că și eu eram catâr și am dus-o la tăiere, de mai multe ori, dar ea ajungea, pe seară, jupuită la fânărie, fir-ar să fie, nu m-am învățat minte nici acum. Nu cred că buna privire mă însoțește mereu, m-am cam…asprit, dar e adevărat că observ, mai ales gesturi și expresii, peisaje, rotiri de dans/vocabule/expresii și, și ochii care nu au cum să nu vorbească, sunt graiul nostru, doar trebuie să aștepți să uite că sunt văzuți/ascultați. Aici e talentul, în a vedea, dar se strecoară și intuiția, neapărat asta e stăpână pe sensuri și dimensiuni. Dacă asemenea stări te conduc spre intensitate, vocabulă care își cere locul între categorii filosofice, în ce mă privește, transmisiunea, cum scrii, ar fi și ea plină, întreagă, prin urmare densă, una cu intensitatea însăși. E bine sesizat că pentru asta e de pus în spațiul sacru al între-lui, întâlnirii dintre verb și stare, rostire și ascultare/citire, ca ea să viețuiască mai departe, nu aș spune să… supraviețuiască, abia o mai facem noi. În ce privește proiecția imaginii mai departe de text, cum înțeleg, e chiar săgeata pe care mi-o doresc, dar nu spun că nu-i și glonț, unul care fuge ca după Ceaușeasca prin clădirea, era să spun a Infantei, dar mă restrâng la cea a femeii-rechin, poate este cineva interesat de Vremea… ei, scrisă și ne-apusă în romanul recent publicat la Cartier. Dacă dublura Femeii-rechin este Comunista, atunci ochim și proiecția unui amestec nebun și deja real, mai ceva decât absurdul care, nu-i așa, a devenit cam primitiv. Punem în actualitățile noastre de alte și alte torturi, nu!? Că la așa invenții suntem mai pricepuți decât dracul pomenit fiindcă și dumnealui este acum dublu, compus și adus la tribună… Aș vrea să spun, totuși, aici că au fost receptări minunate, ieri și azi, nu-l uit pe proful Vasile de istorie, care se tot pregătea să treacă strada. Detot. Nu mi-a dat decât un telefon la viața lui, una care urma să se termine, din spital, Viorico, a zis, ca în cancelarie, ți-am citit În două lumi de două ori, vreau să știi că nu puteam să plec fără să știi că tare mi-a plăcut. Au mai fost niscai laude, dar tot așa la capăt, parcă e un făcut! Colega mea de franceză, care iubea nonficțiunea, dar știa să citească excelent, mi-a tradus Cam toți murim, îl am cadou în sertar, dar și un fragment din Hidrapulper, apoi a citit până într-o marți, când s-a liniștit și ea, tot În două lumi fiindcă era romanul cancelariei și a tulburat-o. Voia să-l traducă (publicase niște traduceri, nu era chiar novice), doar că a… tradus-o mai repede moartea. Aș mai da câteva exemple, dar sunt în viață și mai avem, sper, de așteptat. M-am lăudat cu (doar) două receptări pentru că sunt și cititori care gustă, ba supraviețuiesc textului meu, păcat că nu și unei parșivenii de… moarte e asta care nu ne lasă în pace!? Cum s-ar spune, rămân aproape de asemenea lecturi și fac mișcări de scris și citit întru pomenirea lor.

Gabriel Enache: Literatura pe care ai scris-o ține în corpul ei o muzicalitate aparte (nu separată de text, ci cumva însoțitoare a lui…), una care îl pune pe cititor într-o stare oarecum de afazie, de pierdere și de rătăcire în același timp în spațiul așa umplut, încărcat de cuvintele tale. Cauți, îți dorești o gamă anume când scrii, selectezi unele note, sau te lași furată, condusă de cursivitatea inevitabilă, de coerența naturală a poveștilor și ale cuvintelor lor?

Viorica Răduță: Nu, nu urmăresc neodihna cuiva, mai ales a unui cititor generos, în sensul că dorește să mă citească, atât. Doar că nu aș vrea să înceapă cu Vremea femeii-rechin fiindcă o socotesc o carte multiplă, oricum compusă din câteva romane, nu în sensul totalizării lumii, ci a stratificărilor de texte și formule epice, mai ales că există o parte vâscoasă, care vizează mocirla socială, pe un eșantion arhicunoscut, adevărat, dar cartea va construi în crescendo figura nouă a unei dictaturi care mi se pare oribilă și… posibilă. Aș propune pentru o intrare în lumea asta cărturărească, una cu muzicalitate, adevărat, scurta proză Mamamea moarte sau În două lumi fiindcă e mai ușoară linearitatea, narația de acest fel, decât cea cu straturi, cu suprapuneri de locuri și timpuri, care cere mai mult efort de lectură. Pentru poezie aș indica să se înceapă cu volumul Cam toți murim, unde am trecut de la formula versului fără ritm și fără tăietură… muzicală, căutând eu o cam mare participare la lector întru propria sa libertate de a tăia, lungi sau prelungi versul și starea, libertate care am văzut că era neînțeleasă ca atare. Atunci, am intervenit schimbând formula, dar am considerat că există și versuri… albe, albe grafic, ceea ce a fost observat de cititorii mai concentrați la textură. Asta e, de fapt cerința, concentrare la lectură, nu credeam că întâlnesc vreo… derută, dacă e să dau crezare domniei tale că primul contact cu scrisul meu e cam… rătăcitor. În privința muzicalității, ea vine în momentul scriiturii după ce am tatonat un timp primele pagini, la roman, sau am tot plimbat imaginea/imaginile cheie prin trup și, în fine, le-am dat la revelator/developare/scriere, cum ar veni. Da, spațiul umplut după o „lucrare” cu aparatul de fotografiat/filmat înăuntru e „umplut“, poate chiar „încărcat”, dar de propriile stări, care pot veni, cum ziceam, prin imagini, de afară. Totuși, la proze nu scriu pentru registratură sau arhivă, sunt romane, dar ceea ce este între coperte se apropie de proiecție, ecranul este fundalul fiecărei cărți, mereu altul dacă aveți răbdare să parcurgeți textele. E o argonautică de detalii, nu o zacere sau vreo călătorie care se risipește sau își rătăcește sensurile, malurile. Dacă există gustul… excomunicării, nu în timpul și spațiul cărții stă cheița, așa cred, ci în tipul de lectură. Nu că aș scrie numai într-un glas, sunt, adevărat și alte glasuri, alte încăperi, dar coerența e înăuntru și coeziunea pe dinafară. Spuneam odată că poezia venea din părinți, vine la fel și acum, dar fiecare spațiu este ființat, locuit, textul e îmbrăcătura, costumul ce îl port ca să nu bruiez prea mult genurile literare, nici densitatea lirică din roman. Ați vrea să mă duc la fierar cu dinții cei costelivi și să mă întorc fardată, metalizată și inelată ca o suprarealistă ce mi s-a spus dacă scrisul vine și pe furiş, când am zis că nu, nu mai, nu mai scriu, că şi el, adâncul, şi el trebuie să ţâşnească, e în firea purtătorului dacă… nu m-am ascultat nici eu. Nimic nu e fix, nimic nu s-a fost înţepenit pe şină, poate perspectiva asupra unui scriitor care e ușor de ignorat dacă nu mi-i plimbat și promovat ca… drobul de sare de aldat’. Cum multe s-au înstrăinat azi, multe au devenit doar gusturi, cum să mai ceri spirit critic și una răbdare dacă aștepți la semafor ca domnul Vasile să treci cu harnașament cu tot și fără de muzică dincolo? În privința cursivității, e sângele cu care scrii, altfel scrisul ar fi deja mort.

Gabriel Enache: M-am întâlnit cu aceste cuvinte pe care le-ai scris: … freamătul e pustiu ca și gândul/ ține distanța în el// când va pleca/ orașul meu se va pune la loc/ cu morții de jur-împrejur… Oare interioarele și împrejurimile noastre sunt întotdeauna conectate la prezent și la mișcările lui, la realitate și imaginile ei sau, de fapt, sunt /rămân prizoniere mai mult și mai mult ale imaginării și amplificării tuturor acestor efecte ale lor în siajele care ne duc cât se poate de mult prin fiecare din aceste încăperi multiplicate permanent de cuvinte?

Viorica Răduță: De data asta mă bucur de întâlnire fiindcă e vorba de o imagine. Una a orașului care se reașează după ce fiorul, trăirile mele se duc, așa transpuse în natură, dar odată cu ea, și da, interioarele, aici e mai bine spus decât interiorul, ca și împrejurul nostru cel multiplu sunt conectate la prezent, dar prezentul sau un singur spațiu nu sunt de ajuns, din toate părțile suntem inundați de altele, iar trăirile le poartă într-un imaginar, adevărat că risipit, fragmentat, suprapus, segment peste segment, deplasat de poveste peste poveste, de poveste în poveste sau chiar înrămat, ca în basm, într-o luptă cu viața, din care, însă, nu mai este un singur învingător. Amplificările vin și din lecturi sau experiențe, aici cititorul este invitat să și le activeze, dar el are dreptul la propria încăpere, numai că îl rog să nu fie rătăcire falsă. Dacă scriitura devine labirintică, știm că există ieșire, doar că e și parcurs, ori, fără el, orice intrare sau ieșire e nulă. Nu cuvintele multiplică încăperile, sensurile, poveștile, ci trăirile, păcătoasele, că nu pot scăpa de ele, doar să le scriu și pe cele actuale… în vesta mea de lână. Recunosc, totuși, datorită gustului/plăcerii pentru limbajul românesc, există și tendința de multiplicare a sensului, dar aiasta nu e un câștig?