TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Darul de a terfeli

Biata Doamnă Profesoară! Pe maidanul asfaltat din fața unui ruginit supermarket (prin interiorul căruia circulă la greu șobolanii) au încolțit-o trei haidamaci colorați. Părea pierdută prin jungla împănată cu mașini vechi, scoase la vânzare, pline cu praful de mai multe săptămâni adunat peste geamurile acoperite cu oferte ispititoare. Câteodată, sunt și zile mai aromate, atunci când „vine circul” și elefanții triști aruncă priviri obosite peste lumea noastră liberă. Liberă?

Cu Doamna Profesoară am fost, mulți ani, coleg de cancelarie. Am încercat să-i iau o apărare oarecum politicoasă și domoală. Hei, ce cuvinte mi-au lipit de ochelari huidumele colorate… Doamna Profesoară m-a luat încet de braț și am ieșit împreună către stradă. Să nu te superi, mi-a zis blând și delicat, îți crește tensiunea… I-am zâmbit, așa cum făceam și în urmă cu mulți ani, în cancelaria, pe atunci întunecată și friguroasă. Eu sunt obișnuită, îi știu pe ăștia de multă vreme, stau până noaptea târziu sub balconul meu, vorbesc tare, înjură, sparg semințe…

Aveți dreptate, Doamnă! Ne-am așezat pe o bancă, lângă scara de la intrarea în blocul ei.   Mi-am amintit vremurile trecute, în care scotea din sertar un caiet plin cu hârtiile îngălbenite, îmi citea, în pauzele gălăgioase, fragmentele adunate din cărțile pe care le iubea. Mă întreba despre filosofii mei, îl iubea pe Platon și vorbeam adesea despre dialogurile lui celebre.

Ca să întoarcem cumva vremurile de altădată, am scos din geanta mea de dascăl, bătrân deja, o pagină decolorată și i-am citit un fragment dintr-un jurnal celebru. Al fericirii… Iată-l, așa cum i l-am spus Doamnei Profesoare, într-o călduroasă zi de mai: Rasismul este o demență, dar – cum să spun? – nerasismul, contestarea unor rase deosebite, fiecare cu însușirile ei, este o nerozie. Sunt mai ales certăreți, rostul vieții lor e gâlceava, harța: gălăgioși; fără de larmă și tărăboi se asfixiază și pier; pângăritori, au un dar neîntrecut de a terfeli totul; mincinoși, mințim cu toții, dar idealizăm realul, la ei e altfel, ca la antimaterie. Și găsesc de cuviință să-și întărească minciunile cu jurăminte grele: să-mi sară ochii, să-mi moară mama, să fiu nebun. Și nu le poți intra în voie. Oricât de frumos le vorbești: orice umilință, orice fățărnicie: deopotrivă de inutile. Leneși, urăsc pe cine le cere un efort, o lene îndărătnică, violentă ca instinctul de conservare. Și nu pot bea în cârciumi, numai afară pe stradă, cu sticlele înșirate alături și puradeii roată; o maidanofilie, un exhibiționism, o nostalgie a bâlciului; și un jind al ocării, țipetelor, poalelor date peste cap. Spurcăciunea. Dracul sordid, dracul poltron, dracul țopăitor. Cărora Coșbuc le-a găsit nume atât de potrivite și care-n infern își fac din cur o goarnă. N. Steinhardt, desigur…

 

Ce ziceți? am întrebat-o la sfârșitul „lecturii”. A zâmbit, și-a șters ochelarii cu un șervețel parfumat și m-a privit cu ochii blânzi și calzi, pe care nu i-am uitat vreodată. Hai, a mai zis, îți mulțumesc… Cât mai ai până la pensie?

Delicată, Doamna Profesoară, ca întotdeauna…

 


Daca ti-a placut acest articol il poti distribui pe:


Gurmand + Raiman

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Politica de confidentialitate (click pe acest link)


#Citeste si:

Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Hotel Pestera Angajeaza - Locuri de munca Webhosting Armand Media Flax Gopo Star Sistems Security - Paza si protectie
Andrei House Livas locuri de munca
Statistici Google Analytics
Statistici Trafic.ro