Mi-a întins o bucatǎ de pânză subțire, curată, aproape albǎ și-a arătat cu cealaltă mânǎ spre un suport din lemn. Era pentru prima datǎ când mǎ vedea, dar se uita la mine de parcǎ privirea mea confuză era un afront la adresa lui însuși Michelangelo. Mi-am luat pânza care nu avea tocmai un miros plăcut și m-am îndreptat spre locul pe care mi-l indicase. Pentru suma pe care o plăteam pe lecțiile lui, profesorul cărunt ar fi trebuit să-mi arate măcar o urmǎ de compasiune dacǎ de respect nici măcar nu se putea pune problema. Dar probabil ceream deja prea mult.
Dupǎ ce m-am holbat la acel suport de lemn încercând să-mi dau seama cum funcționează, probabil ezitarea mea a devenit inconfortabilǎ, căci profesorul e decis în sfârșit să-mi vinǎ-n ajutor. N-a ratat ocazia de a-mi arunca o privire complet scârbită de incompetența mea înainte de a-mi smulge pânza din mânǎ și de a o prinde pe ceea ce am aflat abia după cǎ era un șevalet. Era un bărbat cam de vreo 60 de ani, slăbuț, cu parul cărunt și scurt și cu o piele la fel de albǎ ca pânzele din atelierul lui. Ochii negri și sprâncenele aproape inexistente făceau destul de dificilă stăpânirea nevoii de a te fi uitat ostentativ la el. Avea buze subțiri și, surprinzător, niciun fir de par pe fațǎ. Avea pielea foarte curată, exceptând câteva urme pe care soarele le lasere odată cu trecerea anilor.
Nu mǎ înscrisesem la cursurile lui pentru cǎ voiam sǎ fiu admisǎ la vreo școală de artǎ sau pentru cǎ aș fi avut vreun mare talent care merita sǎ fie exploatat. Auzisem de la persoana care mi l-a recomandat cǎ are un fel aparte de a explica simbolistica artei și, în ciuda marilor curente din picturǎ, el reușea sǎ creeze unul doar al lui – un fel de a face artǎ din propriul sine, îmi spusese persoana care mi-a recomandat sǎ merg. Păi nu toată arta vine din sine? m-am întrebat de una singurǎ la vremea aceea. Aveam ulterior sǎ aflu la ce se referea de fapt acest curent unic.
După ce a terminat de aranjat pânza, mi-a studiat atent instrumentele. Privirea lui părea încă ofensată de simpla mea prezențǎ, dar am decis sǎ zâmbesc ca un mecanism de apărare pentru cǎ o relație ostilă nu ar fi ajutat pe niciunul dintre noi. Mi-a pus pensulele pe măsuța de lângă șevalet și mi-a înmânat apoi o cutie cu tuburi de vopsea. S-a uitat fix în ochii mei și mi-a spus scurt, dar pe un ton surprinzător de prietenos: Nu te cunosc. Pictează-mi-te! Apoi s-a întors și a plecat spre bancul lui de lucru aruncând o privire și la pânzele celor 2 viitori studenți la artǎ și a bătrânicii despre care am aflat ulterior cǎ fusese bibliotecarǎ la liceul de lângă atelierul pictorului.
Primul gând pe care l-am avut după cerința primită a fost autoportretul. Dar cum era posibil ca la prima noastră întâlnire, pictorul sǎ creadă cǎ aș putea fi capabilǎ să-mi pictez propria fațǎ?! Apoi mi-am dat seama care era motivul pentru care mǎ aflam acolo. Am tras aer adânc în piept, mi-am luat una dintre pensule și-n timp ce mǎ uitam la culorile pe care le aveam în fațǎ mi-am propus sǎ arăt exact cine sunt. Nu m-am grăbit sǎ fac un soare în colțul pânzei și rândunele din cifra 3; n-am încercat sǎ pretind cǎ știu ceva pentru cǎ procesul de învățare începe abia atunci când accepți cǎ nu știi nimic din ce-ai vrea sǎ deprinzi. Nu mi-am ascuns haosul din minte, nu am pretins cǎ sunt altcineva și nici nu am încercat sǎ folosesc culori pe care nu le văd.
După ceea ce pentru mine s-a simțit ca prea mult, profesorul s-a apropiat. Abia atunci când i-am simțit prezența am ieșit din tablou meu și-am început sǎ mǎ reconectez cu realitatea. Mi-am întors capul spre el și mi-am dat seama cǎ ochii mei de om erau inundați de lacrimi. A venit fix lângă mine și s-a uitat la pânză în timp ce eu încercam să-mi rearanjez ustensilele și sǎ mǎ linistesc. După o vreme s-a uitat spre mine. Era mai înalt cu suficient de mult încât sǎ mǎ privească de sus și la propriu. Mi-a spus atunci, pe același ton cald, cǎ era pentru prima datǎ când un elev nou se picta cu adevărat pe sine. Când m-am uitat și eu mai atentǎ, cu ochii treji de om, tot ce-am văzut a fost o mulțime de culori, aruncate una peste alta, într-o dezordine armonioasă pe care-o simțeam a fi a mea. Am priceput și eu în acea clipǎ cǎ disprețul cu care mǎ privise la început era frica lui de ordinar, iar orele de picturǎ urmau să-mi devină cea mai eficientǎ terapie.
Cu timpul, am trecut de la culori, la nuanțe, de la diluat, la pastel și de la haos la formǎ cu fond. Astăzi m-aș picta cu la fel de multă energie, culoare și neliniște, dar aș știi exact să-ți explic ce bucăți din mine sunt contopite-n pânză.
Facebook
WhatsApp
TikTok
