SÂMBĂTA SPAȚIULUI PUBLIC – Ștefan BRATOSIN – Servitorul prudent și cetățeanul viclean: paradoxul moral al României

Cel mai recent sondaj INSCOP asupra valorilor umane în societatea românească dezvăluie un descumpănitor profil colectiv. Un profil care, pe de o parte, mixează trăsăturile majore ale figurilor literare marcante din panteonul paradoxal al logicii refuzului. Îi găsim aici pe aristocratul lui Goncharov, incapabil să se ridice de pe canapea, care își lasă viața, pământurile, iubirile și proiectele să se degradeze într-o inerție totală. Îl auzim pe copistul lui Melville care răspunde la fiecare cerere cu celebrul său „aș prefera să nu” până când moare din cauza refuzului său. Dăm de omul din subteran al lui Dostoievski care, conștient de toate motivele pentru a acționa, alege tocmai din acest motiv să nu acționeze, din mândrie și teroare. Ne lovim de funcționarul public al lui Gogol redus la o simplă copie, al cărui unic impuls vital este dobândirea unui palton. Descoperim individul al cărui talent îngropat ia, la Kafka, forma unei transformări într-o insectă, o retragere radicală din lumea producției și a utilității. Nu lipsește nici radicalul indiferent al lui Camus, pentru care totul este egal cu orice altceva și care plutește prin viață fără a-și angaja vreodată ființa într-o anumită direcție. Ne uimim de așteptătorul bekettian a ceva ce nu va veni niciodată, îngropându-și existența în espectativă. Ne lovim de tânărul talentat al lui Flaubert care își diluează viața în veleitățile contemplării, neconstruind nimic. Distingem pe cel care, printr-un rafinament excesiv, își izolează talentul de lume, închizându-se cu o estetică a sterilității voite (Huysmans). Ascultăm oratorul strălucit al lui Turgheniev, un seducător magnific, care nu face niciodată ceea ce spune că va face. Întâlnim persoane care percep existența ca o vâscozitate grețoasă și se luptă să justifice cea mai mică implicare cu realitatea (Sartre) etc. Pe de altă parte, însă, profilul sfâșiat între supunere și viclenie, între prudență și îndrăzneală, între confort și ambiție creionat de sondajul amintit descoperă în spațiul public – și acesta este lucrul cel mai fascinant și mai profitabil din punct de vedere simbolic – o gramatică a refuzului cu obârșii parabolice evanghelice structurată semnificativ după tripticul cristic „rob viclean și leneș”.

Rob pentru că nouă din zece români cred că moralitatea are nevoie de un fundament transcendent, de o autoritate superioară, fie ea divină, spirituală sau pur și simplu tradițională, ceea ce înseamnă că le lipsește încrederea de a distinge singuri binele de rău. Au nevoie de un stăpân – un text sacru, o lege morală, o tradiție – care să le ghideze conduita, nevoie dublată de o aversiune pronunțată față de incertitudine. Aproape tot nouă din zece români sunt dispuși să renunțe la bogăție atâta timp cât viața lor de zi cu zi rămâne previzibilă. Aceasta este esența servitorului, nu neputința, ci alegerea rațională a dependenței confortabile. Securitatea propriei case este preferată aventurii mării deschise. Supunerea deliberată în societatea românească se extinde și la relația cu colectivul. Afirmația „binele comun este mai important decât succesul individual” primește o aprobare de 73,3%. Indivizii se văd ca parte a unui întreg, ca o rotiță într-o mașinărie socială care îi transcende. Ei sunt de acord să-și subordoneze ambițiile personale binelui comun, cel puțin în teorie, pentru că „prea multă libertate duce la haos social” (76,9%). Libertatea, valoare considerată a fi universal dorită, este percepută, deci, de mai mult de trei sferturi din populația României ca o potențială amenințare. Oamenii nu vor să fie liberi în sensul radical al termenului. Vor să fie liberi între anumite limite. A servi într-un cadru, a respecta regulile, a se integra într-o ordine este liniștitor.

Viclean pentru capacitatea de a naviga într-o lume ostilă. Trei sferturi din populația României (74,9%) caută „să profite de ceilalți”, deci, implicit, își consideră aproapele, un potențial adversar, ceea ce înseamnă că încrederea interpersonală, cimentul fundamental al întregii vieți sociale, este profund erodată. Într-un astfel de context, viclenia nu mai este un viciu, ci o abilitate de supraviețuire. Confruntat cu o lume percepută ca fiind înșelătoare, „este mai important să fii ingenios decât să ai dreptate” (48,2%). Așadar, aproape unul din doi români recunosc că preferă abilitățile practice rectitudinii morale. Pragmatism cinic al celui care știe că regulile nu protejează întotdeauna și că înțelepciunea practică este uneori mai valoroasă decât virtutea morală. Acest pragmatism perspicace este manifest și în relația cu religia. „Poți fi o persoană bună fără religie” (68,4%) după ce ai considerat credința importantă pentru a duce o viață morală (89,4%). Un splendid indiciu de viclenie intelectuală: importanța credinței (o poziție valorizată social) este recunoscută public în același timp cu o cale de scăpare personală („pot să mă descurc fără ea dacă vreau”). Aliniere la normă fără a fi legat de ea. Respectare a codului, păstrând în același timp un atu în mânecă. Suficient pentru ca viclenia să apară și în raportul cu munca și relațiile sociale: „poți reuși în viață prin muncă, fără prieteni sau relații” (80,7%) în timp ce crezi (74,9%) că alții încearcă să te exploateze.

Leneș nu în sensul de lenevie, ci de rezistență la schimbare, de confort în rutină, de refuz al efortului transformator. Preferința pentru o viață modestă, dar stabilă (88,6%) nu spune doar că românilor le place siguranța. Spune că sunt dispuși să sacrifice creșterea, ambiția și acumularea de bogăție, mai degrabă decât să riște să piardă ceea ce au. Aceasta este definiția economică a lenei: costul perceput al efortului depășește beneficiul așteptat. Mai mult de patru din zece români refuză să sacrifice tradițiile de dragul adaptării. Acest conservatorism tăcut este o formă de lene colectivă. Preferăm ceea ce este imperfect cunoscut în locul necunoscutului promițător. Ne agățăm de trecut nu din nostalgie, ci din inerție. Leneșul este, de asemenea, recognoscibil în relația sa cu riscul. Afirmația „merită să-ți asumi riscuri pentru a reuși” (75,3%) pare să contrazică, la prima vedere, ipoteza leneviei colective. Dar în același sondaj, 88,6% preferă stabilitatea în locul prosperității incerte. Cu alte cuvinte, admirăm riscul de la distanță, recunoaștem valoarea sa teoretică, dar refuzăm să ni-l asumăm. Îl aplaudăm pe antreprenor de pe canapea. Lăudăm îndrăzneala din postura spectatorului. Știm ce ar trebui făcut, dar nu o facem. Prețuim efortul în abstract, dar îl evităm în concret. Ceea ce se acomodează perfect și cu lenea politică dezvăluită de sondaj. Socotim în același timp că „libertatea individuală este mai importantă decât regulile statului” și că „prea multă libertate duce la haos”. Vrem libertate, dar fără responsabilitățile care vin odată cu ea. Vrem avantajele libertății fără a ne asuma costul organizațional. Aceasta este lenea cetățeanului care votează pentru orice și opusul său.

Actualizarea barometrică românească a profilul robului inutil din parabolă (Matei 25:14-30; Luca 19:12-27), în gramatica refuzului, părăsește ordinul informațional și trece în zona reflexivă a recepției nu prin sterilitatea brutalității matematice a rezultatelor sondajului, ci prin fecunditatea simbolică a insistenței cu care reformulează milenara chestionare evanghelică: oare trebuie să dăm socoteală de potențialul nostru nerealizat? Suntem vinovați de ceea ce nu am făcut, nu am primit, nu ne-a fost dat? Este omul care moare cu abilități intacte, cărți nescrise, iubiri netrăite și bătălii nedate „robul inutil” pe care lumea are dreptul să-l arunce în „întunericul de afară”? Statistica a transformat aceste întrebări în obsesie. Societatea axată pe performanță – moștenitoarea directă a parabolei, așa cum o demonstrează folosirea cuvântului „talent” – ne îndeamnă constant să „ne realizăm potențialul”, să „ne dezvoltăm talentele”, să „nu ne irosim darurile”. Coaching-ul, dezvoltarea personală și ideologia managerială sunt doar interpretări secularizate ale lui parabolei talanților. Stăpânul a devenit piața. Întoarcerea stăpânului a devenit evaluarea anuală a performanței. Întunericul de afară a devenit șomaj, insignifianță socială și uitare. Postura de rezistență intelectuală împotriva viziunilor închise, matematizate, asupra realității, însă, în înțelepciunea sa ambiguă, a pledat în mod constant – nu pentru achitarea robului neprofitabil, ci pentru amânarea procesului său. Ea a arătat că frica celui de-al treilea servitor putea fi luciditate (Dostoievski), că lenea sa putea fi rezistență (Goncharov), că tăcerea sa putea fi cea mai înaltă formă de vorbire (Melville), că ezitarea sa putea fi gândirea însăși (Shakespeare), că inacțiunea sa putea fi anticiparea a ceea ce nu a fost încă numit (Kafka, Beckett) și că egocentrismul său putea fi o sămânță (Pessoa, Proust). Robul inutil este poate, în cele din urmă, cea mai fidelă reprezentare a umanității așa cum este – nu ființa umană a acțiunii eroice, ci ființa umană care stă în fața imensității a ceea ce ar putea fi și care tremură. Cel care tremură și care, chiar în acel tremur, în acea ezitare între pământul de îngropat și lumea de riscat, săvârșește „cel mai divin” gest dintre toate, acela de a recunoaște că destinul nu-i aparține, că viața nu-i aparține și că singurul răspuns sincer la porunca „fă-o să rodească!” este acel strigat în noapte printre picături de sudoare devenite sânge al Omului îngenuncheat singur în agonie: „Tată (…) îndepărtează de la Mine paharul acesta!”

Profesor universitar doctor clasă excepțională în comunicare publică și politică la Université de Montpellier Paul-Valéry, intelectual public, Ștefan Bratosin aduce în spațiul media românesc rigoarea școlii franceze și anvergura unei cariere academice internaționale. Doctor în Științele comunicării și teologie, distins cu titluri de Doctor și Profesor Honoris Causa al mai multor universități, conducător de doctorat și fondator al programului de Master în Comunicare publică și politică, el este și consultant pentru instituții publice și private pe teme de media, religie și politică, precum și autor a numeroase cărți, articole științifice și studii în franceză, engleză și română. Intervine ca expert și editorialist pentru diverse media internaționale.