Ce înseamnă că ceva lipsește? Înseamnă că „nimic” există? Sau că „nimic” nu există? Ce înseamnă că ceva nu „trebuia” să fie undeva sau acolo? Înseamnă că nu era „necesar”? Că era bine să nu fie așa, în acel fel? Dacă un om este mai puțin bine-dispus, raportat către exterior sau către sine, înseamnă că e aceasta o lipsă? De asemenea, când ceva e „prea mult”, prea tare, prea zgomotos, prea orbitor, în acest caz putem la fel spune că nu e „la locul lui” sau nu își are locul acolo – în acea activitate, practică, unghi de vedere?
Trebuie să fim într-un echilibru ca persoane, între exterior și interior. Când primim tot felul de stimuli care acționează asupra „impresiilor” noastre sensibile, contextul devine prea mult, el devine obositor. Când menținem acest nivel de confort fiindcă e mai ușor și, poate, mai util, noi ne supraîncărcăm și cu acești stimuli externi, care nu mai lasă loc pentru noi și pentru ce avem de făcut – în acord cu noi. Oamenii, deseori, se supraîncarcă cu sarcini care depășesc posibilitatea de a mai avea timp pentru altceva sau timp cu sine. Nu poți să trăiești în duplicitate și să mai ai apoi posibilitatea alegerilor proprii. Când nu mai există alegeri nu mai există viitor, și nici trecutul nu mai e ceva relevant, legat cu prezentul. El dispare din prezent. Poți simți și aici lipsa a ceva ce „ai avut” sau a modului „cum erai tu” – pentru că ele nu mai or să fie, cum această alegere nu mai există pentru tine. De asemenea, și așteptarea lasă un gol, ca atunci când ți-ai dorit prea mult și îndelung ca niște lucruri să fie într-un anumit fel. Totul este o curgere, alteori totul se oprește în loc. Iar alteori totul se petrece – fără a fi limitat.
E semnificativ, din toate acestea, să știi când trebuie să te oprești, când trebuie să începi un drum, când să pornești și când să pleci. Sau poate trebuie cel mai mult și este și cea mai mare reușită să știi să fii pentru tine – prezent și să rămâi pentru tine. Și să știm să ne ascultăm pe noi, să simțim că suntem așa cum ne dorim pentru noi.
Uneori poate că obiectul dorințelor noastre nu o să continue să existe, sau nu o să fie în timpul când ne dorim așa. Dar cred că, cel mai important, e ca noi să nu lipsim „pentru noi”. Pentru că dacă nu ne-am mai recunoaște pe noi sau n-am mai fi aceiași – nici obiectul dorinței nu l-am mai putea întâlni și recunoaște. Alteori, trebuie poate să renunțăm tocmai la el – pentru a face posibil drumul.
Aura CIOBOTARU este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
