RISCURILE AFACERII ECONOMICE (sau despre cel mai necostisitor mod de a obţine profituri mari)
„Unele complicaţii sunt generate de incertitudinile care caracterizează viaţa economică… Economia politică modernă a început să includă incertitudinea în analiza comportamentului firmelor şi al gospodăriilor… Activităţile care contribuie la reducerea gradului de incertitudine sau de risc al consumului duc la creşterea bunăstării materiale… Principala formă de repartizare a riscului o reprezintă asigurarea, care este un fel de pariu inversat” – (Paul Samuelson – Economie politică)
Răspunsul nu este reducerea costurilor ori creşterea preţurilor, cum aţi fi tentaţi probabil să răspundeţi, ci asumarea şi valorificarea riscurilor inerente oricărei activităţi şi cu atât mai mult celei economice concurenţiale, capitaliste. Legătura dintre întreprinzător şi risc este recunoscută practic de către toţi economiştii, factorii de risc şi incertitudine caracterizând orice proiect nou sau orice creare de firmă. Dar la fel este recunoscută şi necesitatea ca întreprinzătorul să cuantifice riscul afacerii, iar un bun manager are capacitatea de identificare a riscurilor şi de gestionare a lor. Aşa cum identificaţi factori de succes ai firmei, aşa putem identifica şi factori limitativi ai firmei noastre dintre care unii sunt reversul primilor factori, precum productivitate insuficientă, capacitatea de producţie excesivă, blocaje administrative, concurenţă puternică etc., adică pe scurt cei care ne duc la eşec. Regula principală este să nu ascundem sau să reducem elementele de incertitudine şi risc ale planului de afaceri. Important este că pentru a reduce riscurile, trebuie să ştim în ce constau ele astfel încât să creăm alternative de gestionare a lor mai bune decât ale concurenţilor. Astfel, firma noastră poate transforma riscul în avantaj competitiv, şi acest tip de firme vor triumfa în secolul al XXI-lea. Creşterea economică a unei firme, dar şi la nivel macroeconomic, este direct proporţională cu riscul.
Riscul şi incertitudinea sunt în strânsă legătură, incertitudinea fiind suma tuturor pericolelor potenţiale din jurul nostru, indiferent dacă sunt percepute sau nu; dacă incertitudinea este faptul de a nu şti ce se va întâmpla în viitor şi de aceea nu poate fi lichidată, ci doar atenuată, riscul este o caracterizare a stării de incertitudine. Orice set de date, inclusiv economico-financiare, poate fi descris printr-o valoare medie, o abatere (ca interval între cea mai mică şi cea mai mare valoare) şi forma distribuţiei (normală sub forma unui clopot, şi asimetrică). Este frecvent întâlnită practica de fixare a unor limite pentru abaterile permise-atât la nivel funcţional, cât şi la nivel individual, legate de procesul decizional global. În opinia mea, riscul este posibilitatea apariţiei unor pierderi în cadrul afacerii economice, ca rezultat al producerii unor evenimente imprevizibile, unui prost management, etc., dar şi posibilitatea câştigurilor – ambele fiind două faţete ale riscului deopotrivă de posibile, deşi nu simultane pentru aceeaşi firmă.
Caracteristicile riscului sunt: gama de probabilităţi; remuneraţie a capitalului investit; măsură a probabilităţii apariţiei succesului sau eşecului. Riscul poate apărea în două etape diferite, şi anume proiectare şi implementare (de exemplu, se ştie că 80% din costul unei maşini pe durata ciclului de viaţă e determinat în faza de design). Teoriile moderne apreciază că sunt trei motivaţii esenţiale ale asumării riscurilor: un factor esenţial al succesului deciziei manageriale; un aspect ce ţine de natura profesională a managerilor şi mai puţin de înclinaţia lor personală; un aspect ce implică un conţinut emoţional deosebit datorită anxietăţii, bucuriei ori pericolului resimţit de manager.
Psihologia riscurilor demonstrează că riscul se manifestă printr-un comportament decizional, subiectul trebuind să aleagă între două sau mai multe alternative, cu grade diferite de nesiguranţă, de aleatoriu, şi depinde în principal de personalitatea managerului. Astfel, stabilitatea emoţională, caracterul extrovert, conştiinciozitatea, deschiderea la nou sunt avantaje pentru manageri în lupta cu riscurile. Apar erori şi în evaluarea activităţii angajaţilor, ca de exemplu evaluarea blândă/aspră, efectul de halou, tendinţa de nivelare prin care avem tendinţa de includere a celor evaluaţi în categoria de performanţă de nivel mediu. Conflictele, inclusiv cele de interese, pot deveni un element cu risc major în activitatea economică, ca de exemplu în realizarea unui proiect intern sau internaţional, sau între superior şi subordonat, sau între subordonaţi. Negocierea, medierea sau arbitrarea sunt modalităţi de atenuarea a acestor conflicte.
Asumarea unei decizii manageriale în condiţii de risc din punctul de vedere al structurii comportamentale a decidenţilor este un alt aspect important studiat de psihologi şi sociologi, fiind amintite adesea riscuri precum absenţa luării deciziei sau întârzierea comunicării deciziei adoptate, analiza incompletă a situaţiilor de decizionale, neconştientizarea consecinţelor deciziilor pentru fiecare obiectiv al proiectului, etc.
Procesul identificării tipurilor de risc, ca prim pas al managementului riscului, cuprinde – din momentul elaborării unei strategii- trei paşi: înţelegerea principalelor obiective, proceduri, acţiuni prin care strategia poate genera valoare pentru clienţi şi pentru acţionari; dezvoltarea acelor obiective competitive esenţiale, specifice şi măsurabile, pentru firmă; înţelegerea limitelor firmei în atingerea obiectivelor sale, capacitatea de gestionare satisfăcătoare a obiectivelor esenţiale. Primul risc, într–o ordine logică a etapelor afacerii, este riscul de neplanificare, pornirea afacerii fără un plan de afaceri prestabilit, şi inclusiv fără evaluarea financiară pentru că sunt prejudecăţi de genul ”planificarea e pierdere de timp ori este necesară doar pentru firmele mari”. Mai mult chiar, micii întreprinzători sunt cei mai expuşi riscului de neplanificare pentru că se confruntă cu probleme de construcţie în primii doi ani de activitate, ca de exemplu găsirea de noi clienţi, dezvoltarea produselor, apoi se confruntă cu probleme de consolidare în perioada următoare ca de exemplu găsirea de personal competent, delegarea autorităţii, controlul firmei, şi cu probleme de expansiune în faza următoare ca de exemplu găsirea de finanţare, concurenţă cu firme mai mari, etc. O clasificare a riscurilor în funcţie de mediul ce le generează, realizată de regulă de manageri le împarte în interne, vizând de exemplu aspectele financiare) şi externe, ca de exemplu de război.
Pe scurt despre câteva posibile riscuri ale firmelor… Este bine să distingem riscul de piaţă, puţin controlabil (ca de exemplu scăderea cererii, dificultăţi ale aprovizionării, modificări legislative, posibile reacţii ale concurenţilor), de riscul specific firmei, mult mai controlabil (de exemplu, riscul tehnologic legat de politica de cercetare şi dezvoltare, riscul unui număr restâns de furnizori). Riscul proiectelor de capital sau riscul investiţional are trei forme: riscul individual al proiectului, măsurat prin variabilitatea rentabilităţii estimate a proiectului; riscul de firmă al proiectului, măsurat prin impactul proiecului asupra variabilităţii profitului firmei; riscul de piaţă, evaluat din punct de vedere al investitorului care deţine un portofoliu foarte diversificat de acţiuni. Riscul financiar trebuie abordat din perspectiva tuturor participanţilor la tranzacţii economico-financiare, dar îndeosebi creditori şi întreprinzători. Riscul financiar caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate sub incidenţa structurii financiare a firmei, întrucât îndatorarea, prin mărimea şi costul ei, antrenează o variabilitate a rezultatelor.
Eficienţa îndatorării asupra rentabilităţii firmei depinde de raportul dintre rentabilitatea economică şi procentul de dobândă. Desigur este profitabil când rentabilitatea economică este mai mare, apelarea la credite fiind un mijloc de ameliorare a rentabilităţii capitalului propriu. După criteriul evaluării gradului de risc asociat instrumentelor financiare, recunoscute sau nu în bilanţ, riscurile financiare sunt riscuri de preţ, posibil câştig sau pierdere, şi se subîmpart în valutare, riscuri ale ratei dobânzii şi de piaţă, datorită schimbărilor preţurilor pieţei, scăderii cererii pentru produse, modificării legislaţiei, dificultăţilor în aprovizionare. Riscul valutar apare cu putere datorită adâncirii crizelor economico-financiare şi volatilităţii de pe pieţele internaţionale. Dintre cele mai frecvente forme ale riscului băncilor comerciale văzute în calitate de creditori ai firmelor, pe lângă cele de dobândă şi valutar, este riscul de credit, incapacitatea sau refuzul debitorului de îndeplinire a obligaţiilor contractuale.
În analiza planului de afaceri, investitorii şi creditorii acordă atenţie deosebită riscurilor inerente afacerii, precum şi abilităţii managerilor de a le identifica şi controla, şi calităţilor ce contribuie la sporirea credibilităţii în faţa potenţialului finanţator. Patru elemente pot influenţa nivelul riscului de creditare a afacerii, şi anume: calitatea conducerii firmei debitoare; dinamica ramurii economice în care se încadrează afacerea; situaţia financiară a debitorului; nivelul garanţiei oferite. În ciuda profiturilor pe care capitalul uman le aduce, trebuie ştiut însă că nu poţi investi în oameni fără să-ţi asumi anumite riscuri numite riscuri sociale, care se alătură celor tehnologice, financiare etc. şi care derivă din evenimente sociale precum şomaj, accidente, maternitate, invaliditate, îmbolnăviri. Riscurile sociale subliniază capacitatea firmei de a fi flexibilă în acordarea salariilor, de a inova, promovarea unui climat psihosocial pozitiv, capacitatea utilizării personalului, eficienţa economică.
Oportunităţile de profit cele mai atractive au la bază exploatarea riscurilor. Pentru orice tip de risc, trebuie indicată, desigur, şi politica de minimizare a efectelor sale. Deci, e nevoie să înveţi gestionarea riscurilor care cresc valoarea afacerii, atât tu ca manager, cât şi subordonaţii tăi, promovând modele de afaceri în care riscurile pot fi reduse la dimensiuni acceptabile (pentru că ele apar din necunoaşterea cererii, ameninţările concurenţilor, imposibilitatea bazării pe competenţă şi abilităţi impuse de afacere, etc.). „Fuga de risc” nu e o opţiune viabilă, pentru că trebuie luate în calcul avantajele strategice ale firmelor care îşi asumă un risc, nu însă şi riscul de a eşua.
Managementul riscului, conform lucrării omonime scrisă de Constantin Opran, Liliana Paraipan, Sergiu Stan, se defineşte drept gestionarea evenimentelor incerte în scopul succesului firmei; are mai multe componente fundamentale, şi anume: identificarea riscurilor, evaluarea riscurilor, planificarea răspunsului la factorii de risc şi monitorizarea şi controlul riscului.
Unele firme posedă departamente specializate în domeniul prognozelor pentru identificarea, monitorizarea şi minimizarea factorilor de risc, conduse de manageri de risc, dar altele – îndeosebi cele mici – nu posedă asemenea structuri, managerul general preluând această atribuţie. Literatura de specialitate identifică nu doar tipuri de riscuri economice, ci şi unele strategii de gestionare (minimizare) a riscurilor, principalele fiind: evitarea riscului, de exemplu depunerea zilnică la bancă a banilor evită furtul; prevenirea riscului (reducerea riscului, controlul pierderilor), de exemplu prin măsuri de siguranţă prin verificarea tehnică a mijloacelor de transport şi protecţie a muncii; transferul riscului, mutarea riscului către altă persoană, organizaţie, de exemplu prin asigurări; asumarea riscului (absorbţia riscului, acceptarea riscului), de exemplu prin autoasigurare, prin constituirea unui fond de rezervă destinat eventualelor pierderi; eliminarea riscului, de exemplu a celor ce ţin de factori interni ai firmei prin modificarea tehnologiilor, metodelor de organizare, conducere, planificare, control.
Asigurările se realizează prin intermediul companiilor de asigurări ori brokerilor de asigurări (persoane independente specializate în intermedierea de asigurări) aflate în concurenţă manifestată prin diversitatea tipurilor de asigurări, acordarea de reduceri dacă plata primelor se face cu o anumită periodicitate, prezenţa tot mai mare a capitalului străin, asocieri sau fuziuni ale firmelor, tarife mai mici decât concurenţii, etc. Documentul juridic prin care se realizează asigurarea este contractul de asigurare. Contractul de asigurare este acel contract prin care „asiguratul se obligă să plătească o primă asiguratorului, iar acesta se obligă ca, la producerea unui anume risc, să plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată”. (Legea nr. 136/1995 a asigurărilor şi reasigurărilor, actualizată pe 27 iulie 2015).
Prin urmare relaţia de asigurare înseamnă în esenţă o modalitate de transferare a riscului de la individ la un grup de persoane prin intermediul unei instituţii de asigurare în avantajul ambelor părţi. Asigurarea este un mijloc de reducere a riscului în schimbul primei plătite de posesorul poliţei de asigurare, firmele de asigurare asumându-şi riscul compensării pierderilor cauzate de accidente auto, incendii etc. ce li se întâmplă oamenilor. Elementele asigurării sunt: asigurătorul (compania de asigurări), asiguratul (o persoană fizică sau juridică), riscul asigurat (evenimentul sau grupul de evenimente care, odată produse, datorită efectelor sale, îl obligă pe asigurător să plătească asiguratului despăgubirea), suma asigurată (care nu poate fi în niciun caz mai mare decât valoarea bunului), prima de asigurare (suma de bani pe care asiguratul o plăteşte asigurătorului), durata asigurării (intervalul de valabilitate a contractului de asigurare), paguba (dauna), despăgubirea de asigurare (plătită de societatea de asigurări asiguratului). Relaţia de asigurare se clasifică după mai multe criterii, dintre care enumerăm: După obiect: de bunuri; de persoane (individuale sau de grup); de răspundere civilă (obligatorie sau facultativă)… După modalitatea de înfăptuire: obligatorie („prin efectul legii”) sau facultativă… După sfera cuprinderii spaţiale: externă sau internă…
În continuare voi exemplifica cu managementul (gestiunea) câtorva tipuri de risc cu care se confruntă firmele. Managementul riscurilor financiare este de regulă asociat domeniului băncilor, al instituţiilor financiare în general. Enumerăm câteva dintre funcţiile pe care trebuie să le îndeplinească acesta în cazul unei investiţii productive, ale cărei componente sunt cumpărate sau închiriate, pe cele de: evaluare, dată de preţul pieţei; analiza tranzacţiei; managementul riscului de piaţă şi de credit; scenarii posibile, analiză profit/pierdere; managementul fluxului de încasări şi plăţi.
Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli constituie surse destinate acoperirii unor riscuri şi cheltuieli trecute, prezente sau viitoare posibile. În altă ordine de idei, este necesară protejarea firmelor împotriva variaţiei cursului valutar, dar multe firme nu cunosc asemenea instrumente de acoperire a riscului valutar (hedging valutar) ori nu au resurse pentru angajarea specialiştilor. În prezent, firmele pot folosi instrumente financiare derivate.
Atenţie, exportatorii trebuie să folosească instrumente de acoperire a riscului valutar prin care să fixeze de la început cursul valutar la care vor finaliza tranzacţia pentru că România revine treptat pe harta investitorilor străini, iar leul devine tot mai atractiv pentru speculatori. B.N.R. e preocupată de volatilitatea excesivă a leului, dar acordurile cu F.M.I, B.M., U.E. creează o perdea pozitivă pe termen scurt pentru leu şi cursul valutar. B.N.R. aplică un regim de flotare controlată a cursului valutar pentru a preveni volatilitatea ridicată, iar continuarea reformelor publice are efecte pozitive. Etapele unui proces eficient de management al riscului operaţional sunt: stabilirea măsurilor de identificare, remediere etc.; organizarea activităţilor; implementarea; măsurarea performanţei; auditul. Pentru a diminua riscurile sociale în calitate de manager trebuie respectate unele criterii de orientare asupra firmei pe care o conduceţi, şi anume: să creaţi o structură organizatorică flexibilă şi adaptabilă; să se justifice validitatea verigilor administrative, cât şi numărul lor; să menţineţi anumite nivele de supraveghere şi control, etc. Anumite categorii de risc precum cele de exploatare/economic, de finanţare ori de insolvabilitate/faliment pot fi şi calculate, ca de exemplu cel de exploatare.
*
Subiecte de reflecţie
„Cel mai bun şi necostisitor mod de obţine profituri mari nu sunt inovaţiile, ci respingerea riscurilor inutile şi a învăţa cum să fie abordate cele necesare pentru succesul firmei” (Sayan Chartterjee – „Failsafe strategies, profit and grow from risks that others avoid”, 2004 ).
xxx
„Riscurile cele mai mari sunt la inovaţiile bazate pe cunoştinţe ştiinţifice sau tehnologice. Ele sunt foarte mari în domenii „fierbinţi”precum computere personale sau biotehnologi… Ceilalţi inovatori pot face avere, dar inovatorul care se bazează pe cunoştinţe, informaţii poate ajunge celebru” (P. Drucker).
TEXT SELECTAT ŞI ADAPTAT DIN LUCRAREA „ANTREPRENORIATUL – O SOLUŢIE PENTRU CRIZA ECONOMICĂ (AUTORI: VICTOR MIHALAŞCU, BOGDAN MIHALAŞCU, DOINA MIHALAŞCU ) – Editura Techno Media, 2013…
Victor MIHALAŞCU este absolvent al Facultăţii de Filosofie a Universităţii Bucureşti, al cursurilor de formare de formatori pentru economie şi antreprenoriat organizate de C.R.E.E. în parteneriat cu N.C.E.E. (S.U.A.) şi a fost profesor la renumitul liceu „Ovidius” din Constanţa.
Facebook
WhatsApp
TikTok
