Romanul Jidovul rătăcitor, de Eugène Sue, este unul de mister, care are la bază o legendă religioasă, conform căreia un evreu a refuzat să-i dea apă lui Iisus Hristos în drumul său pe Via Dolorosa, către Golgota, când își purta crucea în spate. Acesta i-ar fi spus să-și continue drumul, iar Iisus l-a blestemat pe evreu să-și continue drumul mereu, fără oprire sau odihnă, până la sfârșitul veacului, la a doua Sa venire. Alături de acest călător prin timp ar fi fost și Irodiada, pedepsită pentru ambiția morbidă de a avea capul lui Ioan Botezătorul. Cei doi rătăcesc prin toată lumea, fără a se întâlni, însă pot comunica telepatic și singurul lor scop este acela de a-i proteja pe membrii descendenți din familia surorii evreului, care erau urmăriți de o societate secretă, „Compania lui Iisus”, o grupare iezuită, care sub aparența credinței și a faptelor de bine, atrag oameni pentru a-i transforma în informatori și îi reduc la gradul de „cadavre” vii, lipsite de voință, gândire proprie și liber arbitru.
În carte, această grupare este reprezentată de fețe bisericești, cu relații la Roma: părintele d′Aigrigny, Rodin, cel care trage toate sforile pentru secreta societate și o doamnă din înalta societate a vremii, apreciată pentru veniturile ei și pentru izolarea de moravurile actuale, după ce în tinerețe fusese o doamnă de lume, doamna de Saint-Dizier. Aceștia aveau ca scop să deposedeze familia Rennepont de avere. Această avuție este pusă sub paza unei familii de evrei care au ca unic scop înmulțire banilor. De-a lungul timpului, proprietățile devin numeroase și sumele de bani de ordinul sutelor de milioane, bani care ar fi asigurat ascensiunea membrilor din Franța ai societății. Astfel, punând la cale diverse încurcături și intrigi, societatea a împins la moarte majoritatea urmașilor din familia Rennepont.
Andrei Oişteanu scria că în legenda medieval personajul este un cizmar evreu, unul numit Ahasuerus. Acesta este numele prin care Immanuel Kant se referă la Evreul Rătăcitor în lucrarea Despre singurul argument posibil pentru o demonstrație a existenței lui Dumnezeu. Avram Rotenberg scria în lucrarea sa Evreul ratacitor. Istoria si manipularea unui mit, apărută la Editura Hasefer, că povestea neodihnei și nemuririi lui Ahasverus este a unuia dintre cele mai răspândite și mai adânc înrădăcinate mituri ale Europei și pornește de foarte departe. Regăsește elemente comune cu legendele pedepsei eterne răspândite în India, Arabia și Grecia, în rătăcirea nocturna a vânătorului sălbatic Wotan, hrănită de contextele economice și socio-politice ale Evului Mediu și de încercarea Bisericii de a converti evreii, cu demonizarea și transformarea lor treptată în dușmani ai creștinismului și proiecțiile spaimelor colective. Cartea urmărește cu subtilitate arheologia peregrinărilor evreului rătăcitor, străbate „hățișurile contrafacerilor și mistificărilor“, trasează etapele creșterii mitului, de la formele anterioare publicării legendei lui Ahasverus în 1602 care se nasc odată cu cruciadele și cresc în paralel cu perpetua persecuție la care este supusă populația evreiască. În literatura românească avem două lucrări: nuvela Dayan, scrisă de Mircea Eliade și Tozgrac, a discipolului său Ioan Petru Culianu. Tozgrec este un altfel de jidov rătăcitor. Este povestea celui care călătorește între lumi din vremuri imemoriale, dar este blocat între lumea noastră și universul oniric, lumea visului. Zvonurile că pasiunea pentru căutarea unor căi de a călători în alte lumi i-au adus moartea capătă un contur în această carte scrisă de Culianu, neterminată și publicată postum în România. Nuvela lui Eliade este datată „Decembrie 1979 – Ianuarie 1980” și am citit undeva că este considerate o nuvelă narco-fantastică. Părerea mea că este greșit, Eliade folosește elementul narcotic pentru descrierea unor ritualuri și trăiri șamanice
Andrei Oișteanu, în Religie, politică și mit (Editura Polirom 2007, 2014), vorbește despre preocupările lui Eliade privind percepția timpului: „Eliade însuși abordează frontal acest subiect și vorbește – ca și Ernest Jünger – despre „virtutea Timpului de a se concentra și dilata după împrejurări”. Cel care personifică în această nuvelă timpul cu geometrie variabilă este însuși Ahasverus, Jidovul rătăcitor, personaj legendar blestemat de Isus să nu moară niciodată. De două mii de ani el rătăcește prin lume fără odihnă.… Halucinantele călătorii efectuate de protagonistul nuvelei, Dayan (un student genial la matematică), nu se desfășoară în spațiu, ci în timp, avându-l pe post de călăuză „șamanică” pe Ahasverus. „Am trăit o experiență bizară, paranormală, să-i spunem „extazică” – declară Dayan -, dar pentru mine a fost hotărâtoare, pentru că mi-a relevat posibilitatea ecuației absolute.”
În nuvela apare un așa-numit ser al adevărului, folosit pentru a „eficientiza” interogarea personajului Constantin Orobete, alias Dayan. Şi aici, la fel ca în La ţigănci, distanţa dintre vedere (actul de a vedea) şi viziune (onirică, simbolică etc) se estompează. De altfel, intervalul neclar al intrării în sau ieşirii din somn, mai ales dintr-unul narcotic, e tipic pentru astfel de reprezentări.
E evident că şi în nuvela Dayan, Eliade este tributar funcției de istoric al religiilor, care dă o formă literară teoriei sale a sacrului mascat în profan, prin care se manifestă. Aceste idei, completate cu motivul timpului mitic şi cel istoric, al coborârii în infern, al călătoriei labirintice şi încercării de tip îniţiatic, cu mitul solstiţiului de vară şi al jidovului rătăcitor sunt jaloanele poveștii. Printr-un melanj ingenios, creează ambiguitate asupra evenimentelor narate. Bipolaritatea nuvelei este clară. Ea se manifestă însă nu numai la nivelul naraţiunii, ci şi la nivelul mesajelor pe care aceasta ni le transmite. Primul mesaj este al lui Dayan, care a trecut cu succes prin încercarea cunoaşterii îniţiatice şi a devenit un mesager al unor semnificaţii. Al doilea este mesajul lui Eliade care şi el, în felul său, a trecut prin încercarea lui Dayan şi prin el ne transmite o nouă dovadă că scriitorul „nu l-a lăsat niciodată in pace” pe savant.
Filmul, căci există și o ecranizare, este realizat de regizorul Constantin Dicu și poartă numele „Mesagerul”. A fost realizat mai mult ca un spectacol pentru televiziune. Acțiunea se desfășoară în Bucureștiul anului 1970. Dayan (Marius Stănescu) este un student la matematică atins de geniu. Când colegii lui observă că petecul negru purtat pe ochiul drept, a fost mutat, inexplicabil, pe cel stâng, autoritățile sunt sesizate. Peregrinările fantastice și discuțiile filosofice pe care Dayan le poartă cu Jidovul rătăcitor (Constantin Dinulescu) devin motive de suspiciune pentru rectorul Universității (Mircea Rusu), ca și pentru Anchetatorul Securității (Ion Pavlescu). Dayan sfârșește într-un spital psihiatric, unde i se administrează scopalamină – serul adevărului, pentru a da explicații.
Îl puteți viziona aici: https://www.youtube.com/watch?v=c3IdRNdV6I8
MARIUS MIHĂLĂCHIOIU este absolvent de Drept, a învățat la… „Carabella” târgovișteană, e iubitor de literatură și de film…
Facebook
WhatsApp
TikTok
