Trebuie să mărturisesc că nu știu dacă a mai scris cineva până acum despre slopaganadă în România. Așadar, până la proba contrară, în spațiul public românesc îmi asum riscul sau riscurile de înainte mergător cu acest text și cel publicat marțea trecută în Espress.ro. Pornesc de la observația simplă că la 1 august 2026, infosfera nu mai seamănă cu câmpurile de luptă discursive ale secolului al XX-lea. Am intrat în era slopagandei, o etapă terminală a comunicării politice în care producția de masă de conținut prin inteligența artificială generativă – „slopul” – a devenit o armă de saturație cognitivă. Spre deosebire de propaganda clasică, tradițională, ordinară – cum vreți – care urmărea să creeze un consens sau să falsifice realitatea, slopaganda nu se mai preocupă de plauzibilitate. Ea inundă, obstrucționează, halucinează. În inima acestui aparat tehnic se află un paradox: cu cât conținutul produs este mai evident fals (imagini cu membre suplimentare, videoclipuri cu texturi onirice, texte cu bucle logice absurde), cu atât pare să mobilizeze o formă de credință absolută din partea destinatarilor săi. De ce evidența simulării nu produce respingere, ci, dimpotrivă, o intensificare a aderenței? Aceasta se datorează faptului că slopaganda nu operează pe terenul adevărului factual, ci pe cel al adevărului revelat. Transformă utilizatorul de internet într-un credincios și algoritmul într-o autoritate teologico-politică.
În „Simulacres et Simulation”, Jean Baudrillard a descris trecerea de la reprezentare (care se referă la realitate) la simulare (care este doar o copie fără original). Slopaganda merge mai departe. Ea este o „hiper-simulare” care nici măcar nu mai urmărește să imite realitatea, ci mai degrabă să imite afectele realității. „Slop”-ul este o risipă informațională. În studiile de comunicare o definim ca un semnal low-cost, produs de rețele neuronale, a cărui funcție nu este semantică, ci spațială. Este vorba despre ocuparea spațiului. Totuși, atunci când aceste deșeuri sunt investite politic, ele devin totem. Credința intervine aici ca un ciment care leagă individul de acest flux fără formă. A crede în resturi înseamnă a accepta că forma (adesea grotescă) contează mai puțin decât intenția (semnalul apartenenței). Asistăm la o derealizare a lumii în favoarea unei suprainterpretări prin credință. Subiectul politic nu mai privește imaginea pentru ceea ce arată, ci pentru ceea ce confirmă din sistemul său de credințe. Slopaganda este triumful palingenezei digitale: fiecare iterație generată de IA este o renaștere a unei dogme, o repetare rituală care elimină nevoia de dovezi.
Într-un mediu saturat de resturi, îndoiala carteziană devine impracticabilă. Confruntată cu milioane de imagini zilnic, mintea umană nu-și mai poate exercita judecata critică. Credința devine atunci o proteză epistemologică. Ne permite să trecem prin flux, să decidem ce este adevărat nu prin examinarea faptelor, ci prin afinitate electivă. În studiile de comunicare, aceasta se referă la noțiunea de cogniție motivată împinsă la extrema sa tehnologică. Credința într-un lider, o ideologie sau o identitate de grup devine singurul filtru capabil să (dis)cearnă prin mizerie. Dacă o imagine generată de IA prezintă un adversar politic într-o situație degradantă, credinciosul nu va vedea artefactele vizuale ale IA („eroarea”), ci va vedea manifestarea unui adevăr metafizic despre natura acestui adversar. Aici, credința funcționează ca un mecanism de reducere a complexității. Lumea slopagandei este o lume maniheistă. Tehnologia (IA) oferă materia primă, iar credința oferă forma. Aceasta este o inversiune a mimesisului aristotelic. Nu arta imită natura, ci credința impune o natură unui artefact aleatoriu.
Rolul politic al credinței în acest context face parte dintr-o nouă teologie a algoritmului. Algoritmul de recomandare acționează ca Providența divină: știe ce are nevoie credinciosul chiar înainte de a-l articula. Slopaganda este pâinea cea de toate zilele a acestei liturghii digitale. Conținutul generat de inteligența artificială posedă o dimensiune miraculoasă. Apariția sa spontană, profuzia sa infinită și lipsa unui autor uman identificabil îi conferă o aură de „adevăr nemijlocit”. Paradoxal, pentru că nimeni nu l-a creat (în sens artizanal), mulțimea își poate proiecta propria voință asupra lui. Credința se mută de la autor la sistem. Nu credem într-un jurnalist, credem în capacitatea mașinii de a dezvălui structurile ascunse ale lumii. Această dimensiune religioasă este exploatată politic pentru a crea comunități cu destin informațional. Slopaganda nu este concepută pentru individul izolat, ci pentru haita digitală. Credința este aici un act social de co-creație. Prin împărtășirea cu un „slop”, prin „like-area” lui, credinciosul participă la sfințirea lui. Politica devine apoi o chestiune de ritualuri pentru validarea colectivă a absurdului.
Impactul politic al acestei dinamici este devastator pentru democrația liberală. Sfera publică, locul discuției raționale, este înlocuită de un spațiu de comuniune estetică și furioasă. Dacă politica este o chestiune de credință și „slop”, dezbaterea devine imposibilă. Nu se poate discuta o dogmă ilustrată de o mie de imagini generate de inteligența artificială. Limbajul își pierde funcția de mediere și devine o incantație. Slopaganda creează realități paralele care nu se intersectează niciodată. Credința unei persoane este erezia alteia. Impactul politic este o fragmentare a societății în secte epistemologice, unde fiecare grup posedă propriul motor pentru generarea „adevărului”. Slopaganda excelează în hagiografie și demonizare. Prin intermediul inteligenței artificiale, pot fi produse mii de imagini ale liderilor ca figuri asemănătoare lui Hristos sau ale adversarilor ca monștri din spectacolele de circ. Credința partizanului este hrănită de această iconografie constantă, creând o legătură emoțională indestructibilă pe care rațiunea factuală nu o poate rupe. Putem vorbi chiar despre o tranziție către o „post-democrație estetică”. Puterea nu mai aparține celui care convinge, ci acelui care saturează imaginația colectivă. Credința este energia care permite ca această saturație să persiste.
Confruntați cu slopaganda, care mai este locul subiectului critic? Probabil că dacă credința a devenit instrumentul înrobirii noastre față de flux, rezistența trebuie să implice un „ascetism al atenției”. Aceasta implică deconstruirea evlaviei digitale. Aceasta implică o înțelegere științifică a mecanismelor de producție a IA (pentru a spulbera iluzia miracolului) și o reflecție filosofică asupra propriei noastre nevoi de credință. Tehnologia este atât otravă, cât și leac. Mai exact, IA care generează slopaganda poate fi, de asemenea, instrumentul care ne obligă să redefinim ce înseamnă „a vedea” și „a ști”. Impactul politic al credinței în slopaganda ne obligă să regândim suveranitatea. Dacă suntem guvernați de afectele noastre, stimulați de mașini, suntem încă cetățeni? Reînsușirea politicii necesită o ruptură cu liturghia slop-ului. Trebuie să reînvățăm cum să locuim în vid, în absența imaginilor, în tăcerea algoritmului, pentru a redescoperi calea către un limbaj autentic uman.
Epoca slopagandei nu este doar o criză informațională, este și o criză a prezenței. Folosind credința ca vector pentru propagarea deșeurilor digitale, noii ingineri ai politicii au transformat spațiul public într-o groapă sacră de gunoi. Aici, credința este lubrifiantul care permite absurdului să pătrundă în societate. Ea transformă „mizeria” în simbol și „zgomotul” în mesaj. Impactul politic este nașterea unui regim al adevărului în care dovezile observației sunt sacrificate pe altarul apartenenței ideologice. Verificarea faptelor (fact-checking) nu mai este suficientă, trebuie să înțelegem de ce simțim nevoia disperată să credem în imaginile care ne înșală. La capătul slopagandei, nu se află doar sfârșitul adevărului, se află și sfârșitul celuilalt, înlocuit de o halucinație colectivă programată.
Facebook
WhatsApp
TikTok
