Patrick Modiano – un scriitor la masa lui de scris
Un om care merge mult pe jos, prin Paris. Un oraș care pentru el e un oraș al ceții și al străzilor care nu duc nicăieri. Un om ce caută urme prin ceața Parisului. Un bărbat înalt, cu umerii ușor aduși înainte, purtând pe față o expresie de mirare perpetuă, ca și cum tocmai ar fi ieșit dintr-o arhivă întunecată, direct în lumina zilei. S-a născut în 1945, când războiul se termina. Dar pentru el războiul nu s-a terminat niciodată cu adevărat. Umbrele i-au rămas alături, urmându-l pe trotuarele orașului. Spune despre el însuși că a fost un copil al războiului: „Confruntat cu tăcerea părinților mei, am rezolvat totul ca și cum mi-aș fi trăit copilăria singur”.Tatăl lui era mai mereu absent. Patrick l-a căutat toată viața prin arhive și prin amintiri, dar era ca un personaj ce iese din cameră exact înainte să aprinzi lumina. Absența tatălui a fost prima lecție a lui Patrick Modiano despre tăcere.
Modiano nu a scris cărți mari și grele. A scris cărți subțiri precum niște cuțite. A scris despre nume de străzi care aveau rezonanța unei muzici vechi. Despre numere de telefon la care nu mai răspundea nimeni. Despre oameni dispăruți, care lăsau în urma lor doar o haină de ploaie sau un bilet de autobuz. Scrisul lui este unul curat. Nu folosește cuvinte de prisos. Caută adevărul în locurile unde poliția nu se uită niciodată: în inima unui om care a uitat cine este.
Orașul lui Modiano este precum o rană. Parisul lui nu este Parisul turiștilor. Este un oraș al hotelurilor ieftine și al gărilor reci. El știe că dacă mergi destul de mult prin arondismentul 16, vei întâlni umbra cuiva care a fost arestat într-o zi de marți a anului 1942. „Scriu aceeași carte de cincizeci de ani,” spune el. În 2014, i-au dat Premiul Nobel. S-a dus la Stockholm și a vorbit încet. Este un om care se simte mai confortabil în penumbră decât sub reflectoare. I-au acordat Nobelul pentru arta memoriei și pentru felul în care a descris destinele umane cele mai de necuprins.
Acum este bătrân dar continuă să meargă pe jos prin Paris. Se oprește în fața unei porți vechi și își amintește un nume. Nu a avut o viață aventuroasă dar cu siguranță viața lui a fost plină de curaj. Pentru că da, îți trebuie curaj să privești atât de mult timp în gol până când golul începe să îți vorbească. Este un om care nu povestește prea mult despre sine. Dar faptele sunt acolo, clare ca liniile unei hărți vechi. Viața lui este o succesiune de adrese și de absențe.
S-a născut la Boulogne-Billancourt – o comună din regiunea Île-de-France -, la sfârșitul lui iulie 1945. Era o vară grea. Europa fusese ruptă în bucăți. Tatăl lui se numea Albert Modiano și s-a născut în 1912, într-o familie sefardă apoi a ajuns în Franța, prin Italia, Grecia și Egipt. A petrecut anii războiului ascunzându-se la Paris sub un pseudonim. Un om care făcea afaceri dubioase în timpul Ocupației. Un evreu de origine italiană care supraviețuise Ocupației făcând afaceri pe piața neagră. Nu purta steaua galbenă. Era un om care știa să dispară în plină zi. Mama lui Patrick se numea Louisa Colpeyn. O frumoasă actriță belgiană care a ajuns la Paris în timpul Ocupației, pentru a lucra la compania de producție cinematografică Continental, administrată de naziști. După ce s-au născut copiii, era mai mereu absentă, fiind plecată în turneu cu vreo companie de teatru sau la filmări. Cei doi părinți ai lui Patrick s-au întâlnit în 1942, în Parisul ocupat. Patrick a fost rezultatul acelui „accident” al destinului.
La început, Patrick și fratele său, Rudy, au fost lăsați în grija bunicii lor materne. Mai târziu au fost trimiși dintr-un centru de plasament în altul, în Biarritz, apoi într-o suburbie a Parisului. Nu au petrecut prea mult timp cu niciunul dintre părinți. Rudy a murit la vârsta de zece ani de leucemie, în 1957, lăsându-l pe Patrick complet singur. Prin anii șaizeci părinții lui divorțează. Când nu era la internat, „acasă” devenea pentru Patrick, casa tatălui său de pe Quai de Conti, cu vedere la Sena – un apartament unde, în ficțiunile sale, bărcile turistice luminate noaptea aruncau umbre pe peretele dormitorului. La acea adresă, părinții săi divorțați locuiau la etaje diferite. Nu comunicau între ei.
Nu i-a plăcut școala dar a trebuit să o urmeze. A fost trimis la internate, departe de casă. A studiat la École du Montcel, în Jouy-en-Josas, un loc din suburbiile exterioare de sud-vest ale Parisului. Apoi la Collège Saint-Joseph în Thônes, o comună din sud-estul Franței, în Haute-Savoie. Și-a luat bacalaureatul la Lycée Henri IV din Paris. Acolo, la Henri IV, l-a cunoscut pe Raymond Queneau, un scriitor care știa meserie. El l-a învățat pe tânărul Modiano că matematica și geometria pot fi găsite și în cuvinte. A fost cel care l-a introdus la editura Gallimard. Pe ușa din față.
A publicat prima carte – ,,La Place de l’Étoile” – pe când avea douăzeci și doi de ani. O carte dură, despre identitate și despre tatăl său. Din 1968, de când a publicat-o, Modiano a intrat sub contract cu Editura Gallimard. În Franța, dacă ești un scriitor bun și dacă vinzi, editura devine banca, familia și casa ta. Modiano a primit avansuri pentru cărțile sale și drepturi de autor care i-au permis să trăiască simplu dar liber. Nu avea nevoie de mai mult. Un om care stă toată ziua în arhive și pe străzi, nu cheltuiește mult.
În primii ani a lucrat ca lector pentru Gallimard. Citea manuscrisele altora și spunea dacă sunt bune sau dacă trebuie aruncate la coș. O muncă de precizie. Tot pentru a-și plăti chiria, a scris și versuri pentru cântece. În anii ’60, a colaborat cu artiști precum Françoise Hardy. El este cel care a scris piesa Étonnez-moi, Benoît. O muncă de artizan, pe care a făcut-o cu aceeași grijă cu care și-a lucrat romanele. Avea o disciplină de fier. A trăit din ceea ce scria pentru că a scris mult. Aproape în fiecare an sau la doi ani, apărea o nouă carte subțire, cu copertă albă. În lumea literară franceză, asta se numește „rentă literară”. Cititorii îi erau loiali. Îi cumpărau fiecare volum. Modiano a muncit mai mult la masa lui de scris decât mulți oameni care lucrează în fabrici. A săpat prin memoriile Parisului până când a scos la suprafață destule cuvinte cât să-și asigure pâinea și liniștea. A fost un liber-profesionist al amintirilor. Lucra în apartamente liniștite, înconjurat de anuare telefonice vechi și de hărți ale Parisului din anii ’40. Căuta nume. Căuta destine. Avea timpul de partea lui și a învățat să îl folosească bine. Un om care și-a plătit libertatea cu fiecare cuvânt scris. Iar când ai libertate și ești scriitor, restul sunt doar detalii de cafenea.
În 1970 s-a căsătorit cu Dominique Zehrfuss. Queneau și André Malraux i-au fost martori la nuntă. Au avut două fete: Zina și Marie. O viață de familie stabilă. În contrast necesar cu haosul pe care l-a explorat în cărțile sale.
A câștigat Premiul Goncourt în 1978 pentru ,,Strada dughenelor întunecoase”. Apoi, mult mai târziu, în 2014, a venit Stockholmul cu premiul său Nobel. Pentru Modiano însă, munca a rămas aceeași: să stea în fața paginii albe și să scoată la lumină umbrele trecutului. A făcut asta în fiecare zi. Cu o precizie de ceasornicar. Un scriitor la masa lui de scris. Și-a dedicat întreaga viață scrisului. A meritat. Nu a fost inutil.
Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…
Facebook
WhatsApp
TikTok
