Știu pe cineva, de Robert Șerban, Editura POLIROM
Toate imaginile, întâmplările și poveștile vieții sunt (re)aduse în cuvinte din acele sursele intuite, simțite de căutătorul, de privitorul și de autorul lor, surse din care le sunt extrase sensurile, le sunt adăugate cuvintele și sunt amplificate mai departe în poveștile ale căror cuvinte le asigură corpul necesar pentru a parcurge suprafețele lumii pentru care sunt făcute și unde rămân vizibile împreună cu cât mai multe dintre mișcările și adăugările conținute, propuse de toate aceste desfășurări ale lor.

Robert Șerban își adună fiecare imagine imaginată, ruptă din (i)realitatea imediată și le exprimă în reflexii răspândite în fluente și grațioase întâmplări în care sunt desfăcute de cuvintele care le însoțesc și le construiesc împreună cu peisajele și fragmentele de lume care le însoțesc, care le fac cât mai vizibile în Știu pe cineva, în acest album în care și-a adunat și își lasă lecturate reflexiile ce cuprind și surprind mișcări și adăugări prin care se lasă citite, transmise în fotograme deloc blurate de lectură sau de intențiile știute sau nu ale ei.
Văzut din cimitir, satul pare nelocuit. Niciun fel de mișcare, în nicio curte, pe nicio uliță, nicăieri. Cimitirul e pe coama dealului, ca să fie morții mai aproape de cer. Dar până îi urcă acolo e un calvar, mai ales toamna, iarna și primăvara, când pământul e fie moale, din cauza ploilor dese, fie bocnă și alunecos, din cauza înghețului și a zăpezilor…
Suntem (sur)prinși în aceste oglinzi textuale pe care reflexiile intuite de Robert Șerban le mută pe suprafețele apropiate privirilor și simțurilor care îi însoțesc și îi destramă poveștile în cât mai multe mișcări și zvâcniri ale lor prin încăperile și exterioarele lumii pe care o traversează în continui și neobosite imagini, povești și desfășurări ale lor. Fiecare dintre ele își caută așezarea în cadrul, în rama ce le poate încape și asigura vizibilitatea, lectura, înțelegerea.
A plouat mărunt sau în aversă? A bătut vântul? A lătrat vreun câine? Au trecut mașini? A plâns vreun țânc? Ai devenit planton, fără să păzești ceva. A cântat vreo amărâtă de pasăre? Au mers vecinii de deasupra mai apăsat? Ai numărat din unu-n unu de sute și sute de ori cu gândul că, poate, funcționează și-o să-nchizi ochii. N-a funcționat…
O trecere permanentă, continuă, o căutare la fel de intensă a apropierilor, ale vecinătăților care pot alimenta, păstra și menține aceste ecouri ale realității în cuvinte și mai departe în reflexii ale lor prin care se lasă văzute aspecte, proprietăți și acumulări ale lor care se pot continua, care se pot exprima în cele mai diversificate ecouri, în acelea în a căror rostogolire se pot desfășura și rămâne acele fragmente care pot aduna lumea în separările și acuplările înțelese de lecturile lor, de aducerea împreună prin acest proces empatic desfășurat de Robert Șerban în povestirile lui. Din lume sunt alese și propuse lecturii și reflexiei acele întâmplări care se pot desface, observa și rămâne în acest chihlimbar multiplicat în cuvinte, mai departe în fiecare ecou controlat, propus și alimentat continuu de ele.
Văd doar secvențe, văd deformat, mă enervez, mă încrâncenez, mă cuprinde panica, pe care încerc să o transform în combustibil pentru celelalte simțuri.
Adevărat, mirosul pare cel mai câștigat de pe urma ploii, apa dă un iz de prospețime chiar și străzilor pline de gunoaie, de mucuri de țigări, sticle, doze, hârtii.
Auzul e estompat de răpăitul ce se aude de jur împrejur…
Robert Șerban amestecă toate aceste reflexii ale lumii în cuvinte, în povestirile din Știu pe cineva, povestiri în care simțurile cititorului sunt provocate să se implice, să (pre)simtă și să participe la fiecare dintre aceste (ne)numărate alcătuiri, expuneri și mișcări ale lor prin peisajele intuite, scrise și dezvăluite aici, printre micile sau marile tablouri (vivante) ale (i)realității. Robert Șerban scrie, ne spune și ne arată cum: Am focusat, am mărit puțin și am observat…, mai departe cum a reușit să ne divulge cât se poate de multe detalii rămase în impresiile și expresiile (re)cunoscute și arătate, făcute vizibile în mișcările, așezările și apropierile găzduite de toate aceste reflexii, de cromatica și cuvintele care le susțin răspândirile (cu)prinse în gestul mereu neliniștit al expunerii lor.
Gabriel ENACHE este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…


Facebook
WhatsApp
TikTok

































