ULTIMA PĂLĂRIE – Dorin TUDORAN – Un interviu în patru secvențe… (4)

   Partea a doua a dialogului purtat cu domnul Ionuț Vulpescu, în luna aprilie, pentru AVANGARDA. Mulțumiri…

 „Nu cred că există astăzi în România o profesiune mai populată decât părerologia.”

Fotografie din arhiva personală a lui Dorin Tudoran.

 

Muzica singurătății și partitura vieții lui Iosif Sava

Ionuț Vulpescu:  Pe 4 decembrie 1994 ați acordat un interviu memorabil lui Iosif Sava. Erați în platou cu Alexandru Paleologu. „Știu că toată lumea are un preț. Eu continuu să cred că sunt și oameni care-și pot permite luxul, oricât de singuri ar rămâne în anumite perioade, să creadă că n-au un preț”. Am citat din Dorin Tudoran către Iosif Sava. Singurătatea e prețul absenței unui preț?

Dorin Tudoran: Prețul singurătății și-l fixează, prin ce fac, fiecare dintre cei care, la un moment dat, aleg calea ei. Definiții ale singurătății sunt multe, de Baltazar Gracia y Morales („Cel care poate trăi singur nu se aseamănă deloc cu animalul, are multe în comun cu înţeleptul şi este identic cu Dumnezeu.”) la Sandor Marai („În singurătate omul are posibilitatea să înveţe totul, astfel că nu-i mai este teamă de nimic.”); de la Emil Cioran („Singurătatea nu te învaţă că eşti singur, ci singurul.”, „Singurătatea este o operă de convertire la tine însuţi”) la Octavio Paz („Singurătatea este cea mai profundă realitate a naturii umane. Omul este singura fiinţă care ştie că e singur.”), până la sfatul înțelept al lui Paulo Coelho („Foloseşte singurătatea, dar nu fi folosit de ea.”), dar asumarea ei în viața de zi cu zi, viața neliteraturizată, nefilosofată, nepusă în aforisme e altceva. A te refugia în singurătate, nu indică neapărat existența unui bun caracter. Singuratecii de acest tip ar face bine să-și aducă aminte de Stendhal – „Un om poate dobândi orice în singurătate, cu excepţia caracterului.” Ca să nu mai spun că singurătatea mai poate însemna și altceva – o spaimă o teamă. Ajunși aici, se cuvine să-l aducem în scenă pe Eugene O’Neill: „Singurătatea omului nu este altceva decât frica de viaţă.” 

Ionuț Vulpescu:  32 de ani mai târziu, cine a fost, de fapt, iacobin atunci: dumneavoastră sau Iosif Sava? 

Dorin Tudoran: Niciunul dintre noi. Ne cunoscusem pe când, în timpul practicii de presă în studenție, am trecut și pe la Scînteia tineretului. Iosif Sava împărțea biroul cu criticul de artă Cornel Radu Constantinescu și Mihai Pelin. M-a luat și pe mine, sub aripa lui, în acel birou. Când, după terminarea facultății, am refuzat oferta Redactorului-șef – nimeni altul decât satrapul de mai târziu, Eugen Florescu – de a deveni angajat al ziarului, domnul Sava a fost foarte dezamăgit, iar Pelin m-a avertizat că Florescu nu uită asemenea afronturi și pe-al meu nu l-a uitat. În perioada în care am condus birourile IFES din România și Republica Moldova, am reluat legătura cu domnul Sava. Așa am ajuns la două (parcă) din acele minunate serate ale sale.

Ionuț Vulpescu: Doreați să îl întrebați: „Ce credeți, domnul Sava, despre Ministerul Culturii astăzi în România și despre cum ne ajută el?” Vă întreb eu astăzi: ce credeți, domnule Tudoran, despre Ministerul Culturii astăzi? Dar despre Institutul Cultural Român? 

Dorin Tudoran: Știu prea puțin despre modul în care funcționează Ministerul Culturii pentru a oferi o opinie avizată. Totuși, un lucru e sigur: acolo unde bugetul general consolidat este mai tot timpul în suferință, e nerealistic să te aștepți că felia pentru cultură poate fi pe măsura nevoilor. Și asta nu doar în România. Sigur, cum administrezi și puținul pe care-l primești este o altă discuție, una la care, repet, nu pot participa din lipsa informațiilor necesare. Ce pot spune este că, să ai un președinte al Comisiei pentru Cultură în Camera Deputaților care zbiară că un cetățean român nu poate fi ministru al Culturii, fiindcă este etnic maghiar, spune mult despre calitatea lamentabilă a clasei politice românești, a fibrei ei. Există o viață culturală foarte vie în România – spectacole de teatru remarcabile, filme de mare succes internațional, târguri de carte, șezători, expoziții minunate, concerte etc. Scriitorii călătoresc peste tot în lume fără vreo opreliște. Nu găsești niciun prieten acasă – „E plecat la…” Nu mai ai nevoie de  aberanta „viză de ieșire din țară”, poți onora orice bursă oferită oriunde în lume, o invitație la un congres, la un festival etc., fără să mai ai nevoie de protecția specială a „domnului Gogu” (Rădulescu). Poți să-ți construiești o plasă de relații, poți să devii vizibil, competitiv. E drept, varianta aceasta dă naștere și la aberații – unii devin mai vizibili decât i-ar recomanda opera. Dar mai bine un asemenea exces, decât invizibilitatea internațională din timpul dictaturii comuniste. Acasă premiile curg șuvoi – la sfârșitul anului, nu rămâne niciun nepremiat, mai ales în domeniul scrisului. Iată un citat dintr-un text excelent al poetului și traducătorului Christian Schenk, trăitor în Germania, dar rămas de-a lungul deceniilor foarte dedicat literaturii române: „Astăzi nu mai trebuie să scrii mare lucru ca să primești un premiu. Este suficient să exiști online. O fotografie cu o carte. Un poem despre ploaie. Trei adjective despre eternitate. Un comentariu cu două inimioare și un „felicitări”. Imediat apare „Marele Premiu Internațional de Excelență Literară Universală Intercontinentală”. Dacă participă patru oameni din două sate și un algoritm amețit, deja se vorbește solemn despre „festival mondial”.” O viață culturală foarte colorată nu înseamnă, automat, și o cultură foarte puternic articulată. Și, încă ceva. Există un decalaj, o ruptură între lumea culturii și lumea întregii societăți. Există chiar un paradox. Pe de-o parte, dacă te iei după relatări, imagini de la târgurile de carte, întâlniri cu cititori, lansări de carte, emisiuni culturale ale unor posturi de radio și televiziune sau după campanii de autopromovare non-stop, din care îți sar în ochi fardul de un deget, rujul de buze de un roșu violent și lat de două degete sau mustățile filozofice, poți să crezi că, fără cărți, românul s-ar sinucide. Pe de alte parte, sondaje și analize prezintă o imagine foarte diferită, pătrunsă de pesimism. Cum se împacă aceste două realități, îmi este greu să înțeleg. Este normal, este, aș spune, obligatoriu, ca un artist să creadă în puterea artei, dar declarații de felul „Eu cred că poezia va salva lumea!” sunt o aiureală, o gargară. Poezia nu a salvat niciodată lumea. Nu o va face nici în viitor. Deși asta își va fi dorind artistul, arta nu are puterea de a salva lumea, ci de a oferi omului șansa de a suporta viața și de a se suporta pe sine însuși. Atâta vreme cât va fi condusă de oameni și nu de extratereștri, o instituție precum ICR nu va putea evita coteriile. Important ar fi fost ca instituția să nu naufragieze în clientelism cronic. Se întâmplă ca, ajunși în vârful instituției, până și oameni eminenți să nu mai suporte criticile, nici măcar pe cele prietenești. Liviu Antonesei a scris cândva despre o întâmplare deprimantă. Sosit la Iași, un vârf din ICR îl caută pe prietenul său Antonesei. Se întâlnesc, iau masa împreună. Drept „desert” importantisimul bucureștean îl sfătuiește pe prietenul său ieșean să nu mai critice ICR-ul, altfel va fi dat în judecată. Nu l-au dat. L-a dat altcineva, dar fără succesul așteptat. A le fi spus celor din vârful ICR că susținerea lui Mihai Neamțu fusese un pas greșit, a fost un gest considerat drept un atac nedrept și neprietenesc. Mă întreb dacă astăzi, după itinerarul mocirlos al traseistului politic Mihai Neamțu, supărăcioșii culturali ai deceniului Băsescu jubilează văzându-l pe AUR-olacul respective președinte al Comisiei pentru Cultură din Camera Deputaților. De fapt, Camera Refulaților. ICR-ul a fost întotdeauna o instituție tip caracatiță. De la interesele politice la cele de grup cultural, brațele caracatiței devin mai multe și mai puternice – tai unul și în locul lui cresc șapte. Asta nu înseamnă că ICR-ul nu a făcut și lucruri excelente sau că mulți dintre angajații instituției nu sunt oameni demni de admirație și respect. Dar clientelismul nu va dispărea. Și un sistem clientelar are printre componentele esențiale căpușarea. Deseori, în jurul unui artist minunat, al unui important om de cultură se strâng și mediocrități, veleitari etc. Numai că talentul nu se ia prin contact epidermic, fie el și unul zilnic,  iar geniul – la petreceri prietenești. O instituție de stat n-ar trebui să se simtă obligată să promoveze și anturaje ale numelor cu adevărat importante. Căpușarea unei mari personalități este o afacere personală între căpușat și căpușe. Căpușarea unei instituții de stat prin promovarea anturajelor este altceva. Listele de susținere pentru candidați la șefia unor instituții de toate felurile sunt, mai întotdeauna, prea străvezii pentru ca parti pris-urile să nu se vadă. Domnul Liviu Sebastian Jicman ne este prezentat exact ceea ce nu s-a dovedit a fi –„un profesionist al administrației culturii”. În asemenea luări de poziție văd mai degrabă strategia alegerii răului cel mai mic, decât o radiografiere corectă a unui candidat pe care-l susții. Rămâne de văzut dacă doamna Corina Raluca Încrosnatu (susținută de PSD) se va dovedi, cum se tem unii/mulți, răul mai mare care a luat locul răului mai mic. Domnule Vulpescu, dumneavoastră cum vă simți când partidul din care faceți parte și-a dat mâna tocmai cu sulfurosul AUR în stabilirea conducerii ICR, o instituție căreia i se răpesc permanent șansele de a-și depăși condiția de caracatiță?”

 

Răspunsuri la întrebări (ne)rostite

Ionuț Vulpescu: Credeți că literatura mai poate influența conștiința publică?

Dorin Tudoran: Întrebați-o pe ea. Sau pe Elon Musk, Bill Gates, pe cei de la Nvidia, Alphabet sau OpenAI. Eu, unul, mă întreb în ce măsură a influențat, cu adevărat, literatura conștiința publică de-a lungul vremurilor. „Conștiința publică” a fost întotdeauna un concept foarte alunecos, a paria astăzi pe el este fie o imprudență, fie, scuzați-mi franchețea, un act de prostie.

 

Dorin  TUDORAN este un mare poet, eseist, publicist și dizident politic român; suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să publicăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…) și din CERTOCRAȚIA