1.Tălmăciri…
În prezilele Sfântului Valentin
Charles d’Orléans
Elegie
Ci soarele, de Sfântul Valentin,
Ce răsărea cu falnica-i văpaie,
Intră azi-dimineaţă, clandestin,
În binezăvorâta mea odaie.
Lumina-i, ce nu e un foc de paie,
Din somnu-ngrijorării mă trezi,
Pe care-l îndurasem pân’ la zi,
De parc-aş fi dormit pe-un braţ de paie.
Estimp, Amorul, zeu peste destin,
Îşi adunase păsările, droaie,
Cerându-şi fiecare,-n grai latin,
Penetu-i propriu,-n care nu se-ndoaie
Niciuna de perechea-i… În odaie
La mine, mohorât, în fapt de zi, –
De-atâta ciripeală, cum aş fi
Putut s-adorm din nou? Curgeau şiroaie,
Din ochii mei, de lacrimi; eram plin
De năduşeli… Ce soartă grea mă-ndoaie?
Nupţialul zbor al păsărilor – spin
Îmi e în inima ce nu se-ogoaie;
Privindu-le, ea, totuşi, mi se-nmoaie,
Şi ce-mi rămâne,-i numai să suspin
Că doamna mi-a fost smulsă de destin,
Şi singur plâng la mine în odaie.
O, Sfinte Valentin, nu ţi se-nmoaie,
În tine inima, în astă zi
A dragostei, când singur îs (şi-oi fi)
Doar eu, în singuratica-mi odaie?
- Alte rimelări…
Z
Atîtea-ncap în cîte-un Z,
cînd Z-ul este al lui Zorro:
o zînă galeşă (ador-o, –
e ultima din alfabet!);
sau o zeiţă, – poate Venus,
ce-al Simonettei păr l-avu,
bătut de vînt şi acaju,
că-ţi vine să te-ntrebi: „De cè nu-s
eu cel ce i l-a împletit
sau despletit ca,-n scaldă, apa?
De ce nu i-am întins eu capa
sub paşi, pentru-a fi răsplătit,
apoi, cu un sărut, ca Zorro,
în La espada y la rosa…
De-oi fi o negra mariposa,
un negru cap-de-mort, – de zor o
să zbor dintr-o-aventură-ntr-alta
scriind în grabă cîte-un Z,
cum scrii pe-o filă, scurt şi net
(iar nu ca,-n marmură, cu dalta),
pe un perete cu tapet,
pe o cămaşă cu apret,
pe frunţi sau piepturi, cu unealta
mea, spada, – fără vre-un regret.
Şi,-apoi, să pier din alfabet…
Facebook
WhatsApp
TikTok
