Filmul lui Alex Rivera, „Sleep Dealer”, punea în imagini încă din 2008, nu numai felul în care munca la distanță, supravegherea și tehnologiile imersive transformă ființele umane în resurse disponibile dincolo de granițele naționale, dar și faptul că, în condițiile acestea, ritmul circadian, esențial pentru sănătate, este supus cerințelor unei economii care funcționează 24/7. Mesajul profund al filmului, dincolo de ideologii partizane și interpretări militante este că odihna, confruntată cu această exploatare invizibilă, este o limită insurmontabilă asimilabilă la o formă de rezistență colectivă, politică și profund umană. El confirmă, pe de o parte, daca mai era nevoie, ce vă spuneam în cronica de sâmbăta trecută, și anume, că invenția limitei a creat spațiul. Pe de altă parte, acest mesaj îmi permite săptămâna aceasta să continui zicerea afirmând în plus că, potrivit aceleiași narațiuni „naive” a Genezei, în afara ritmului nu există timp. Sau altfel spus, că substanța creației nu participă la un cadru cronologic prealabil în care lucrurile sunt apoi aranjate, ci creația este în mod ireductibil stabilirea unei alternanțe: lumină și întuneric, seară și dimineață, muncă și încetare, șase și unu. Timpul, dacă apare, apare ca un efect al acestei alternanțe. Este reziduul său perceptibil, nu premisa sa. Această ipoteză implică faptul că omul nu locuiește în timp așa cum un pește locuiește în apă, ci mai degrabă că produce timp menținând un ritm – și că pierde timp imediat ce încetează să-l mențină.
Ideea nu este atât de mistică pe cât pare. Ea este socială, economică, politică. În multe privințe, este chiar foarte empirică. De exemplu, cum măsurăm timpul? Prin întoarceri. Întoarcerea soarelui, întoarcerea anotimpurilor, oscilația unui pendul, vibrația unui cristal de cuarț, tranziția hiperfină a cesiului-133. Fiecare ceas, de la ceasul cu apă egiptean la ceasul atomic, este un dispozitiv ritmic. Nu am măsurat niciodată timpul. Am numărat întotdeauna bătăile. Timpul „pur” – continuu, omogen, fără articulare – timpul lui Newton, acest timp absolut care „curge uniform fără legătură cu nimic extern” – nu a fost niciodată observat de nimeni. Este o abstracție târzie, o construcție a secolului al XVII-lea și unul dintre cele mai puternice artefacte intelectuale produse vreodată de om. Eliminați ritmul și ce rămâne? Luați în considerare acest experiment mental: un univers perfect nemișcat, fără nicio variație, fără nicio întoarcere, fără nicio diferență. Într-un astfel de univers, timpul nu curge. Nu are literalmente niciun sens. Timpul nu este o substanță, ci o relație – mai precis, o relație periodică.
Civilizația noastră a pariat exact invers. Ea crede, cu consecvență, că întreruperea ritmurilor ar economisi timp. Raționamentul pare de neoprit. Noaptea întrerupe funcționarea? Să luminăm noaptea. Ziua de odihnă întrerupe comerțul? Să deschidem 24/7. Anotimpurile întrerup agricultura? Sere, îngrășăminte, importuri. Somnul întrerupe productivitatea? Cofeină, ecrane, lucru în ture, economie 24/7. De fiecare dată, calculul este același: o pauză ștearsă este timp recuperat. Rezultatul este cunoscut de toată lumea și este exact contrar calculului. Niciodată o civilizație nu a avut atâtea instrumente de economisire a timpului la dispoziție; niciodată o civilizație nu s-a plâns în așa măsură de lipsa lui. Omul contemporan lucrează seara, răspunde la e-mailuri în miez de noapte, consumă conținut fără întrerupere, face exerciții fizice când ar trebui să doarmă și doarme când ar trebui să fie prezent. A eliminat seara ca graniță, a șters ziua liberă, ziua de odihnă, ca obstacol arhaic. El crede că în acest fel a „economisit timp”. Eroare. Când elimini pauza stabilită, nu recuperezi orele pierdute, ci distrugi structura care dă sens acelor ore. Timpul astfel „eliberat” nu mai este timp uman, este timp brut, fără formă, fără gust, lipsit de memorie. Transgresiunea ritmului produce un efect paradoxal: lipsa timpului. Cu cât lucrezi mai mult non-stop, cu atât simți mai mult că nu ai niciodată suficiente ore. De ce? Pentru că fără închiderea ritmului, nu există niciodată nicio finalizare. Munca nu se termină, se extinde, se infiltrează, contaminează totul. Nu mai există niciun „după muncă”, prin urmare nu mai există niciun timp distinct, niciun timp al tău. Totul devine muncă, chiar și odihna – care este atunci doar o formă deghizată de recuperare, o întreținere biologică forțată de epuizare. Omul care încalcă ritmul nu devine un supraom temporal. Devine o ființă lipsită de timp, pentru că s-a lipsit de cadența care l-a făcut uman. Trăiește într-un prezent etern, fără profunzime, fără un viitor adevărat, fără capacitatea de a locui un moment ca pe un moment complet.
În structura originală, odihna nu era absența acțiunii, ci plenitudinea acțiunii împlinite, punctul culminant al unei cadențe respectate. Era o odihnă demnă, pentru că își avea locul, forma, necesitatea în ordinea lumii. În afara acestui ritm, odihna devine imposibilă. Nu pentru că trupul nu se oprește niciodată – în cele din urmă se prăbușește, adoarme sau se îmbolnăvește – ci pentru că mintea nu încetează niciodată să fie în alertă maximă. Chiar și culcat, chiar „deconectat”, omul fără ritm rămâne prizonier al anxietății inacțiunii, al vinovăției de a se opri, al fricii de a rata ceva în fluxul continuu. El nu se odihnește, ci se prăbușește. Și când se ridică, este deja obosit, pentru că oboseala lui nu a fost niciodată transformată de adevărata odihnă. Directori conectați, părinți epuizați de dubla povară a muncii, studenți într-o stare de alertă perpetuă, muncitori ale căror corpuri nu sunt la birou, dar ale căror minți rămân captive locurilor lor de muncă. Toți suntem în căutarea constantă a unei odihne pe care au făcut-o de neatins. Am devenit exploatați – nu doar de un sistem economic, ci de propria noastră încălcare a ritmului. Ne exploatăm pe noi înșiși, transformându-ne existența într-o linie de producție continuă, fără pauza salvatoare care ne-ar face altceva decât mașini. Oboseala noastră nu mai este cea a unui corp care a lucrat și se regenerează conform unui ciclu natural. Este oboseala unei ființe care trăiește în afara structurii sale de a fi. Am devenit asemenea unor muzicieni care cântă fără măsură, fără tempo, fără tăcere între note. Nu mai facem muzică. Facem zgomot. Și în acest zgomot, ne epuizează. Un om fără ritm nu este un om eliberat de timp. Este un om al cărui timp s-a evaporat și care aleargă, epuizat, în căutarea unei odihne a cărei posibilitate el însuși a distrus-o. A vrut să câștige orele celei de-a șaptea zile din Geneza. Le-a pierdut pe toate șapte. Odihna nu este ceea ce facem atunci când nu mai avem nimic de făcut. Este ceea ce devenim atunci când, în sfârșit, ne acceptăm propriul ritm originar al ființei.
Nu este vorba doar de sănătate sau de probleme sociale, ci de însăși substanța vieții politice. O democrație presupune cetățeni capabili să facă un pas înapoi. Un pas înapoi necesită timp disponibil, nu în sensul de timp liber, ci în sensul de timp neutilizat, ore petrecute nici producând, nici consumând, ore petrecute citind, discutând, întâlnindu-se, plictisindu-se, reflectând. Regimurile libere au fost întotdeauna legate de existența unui timp retras din necesitate – grecii au făcut din acesta fundamentul cetățeniei, plătindu-l, este adevărat, cu munca sclavilor. Întrebarea mea este dacă acest timp ar putea fi generalizat fără a-l baza pe robia altora. Un popor epuizat nu deliberează, ci reacționează. Un popor fără pauze nu are timp pentru nuanțe. El consumă indignări calibrate pentru momentul imediat. Nici nu se adună, pentru că adunarea necesită un moment liber comun – și acesta nu mai există. Dispariția ritmurilor comune este și dispariția oportunităților fizice de întâlnire fără un motiv utilitar, este atomizarea prin agendă. Nu este nesemnificativ faptul că cele mai durabile mișcări sociale din ultimele decenii au avut loc, în Franța, pe sensuri giratorii și în weekenduri. Ceea ce a mai rămas din timpul comun a servit drept spațiu pentru politică. Când această rămășiță va fi absorbită, oamenii nu vor mai avea condițiile materiale pentru a gândi împreună. Iată de ce scopul unei politici a timpului este tocmai să garanteze că mai este „ceva rămas”, un rest.
Profesor universitar doctor clasă excepțională în comunicare publică și politică la Université de Montpellier Paul-Valéry, intelectual public, Ștefan Bratosin aduce în spațiul media românesc rigoarea școlii franceze și anvergura unei cariere academice internaționale. Doctor în Științele comunicării și teologie, distins cu titluri de Doctor și Profesor Honoris Causa al mai multor universități, conducător de doctorat și fondator al programului de Master în Comunicare publică și politică, el este și consultant pentru instituții publice și private pe teme de media, religie și politică, precum și autor a numeroase cărți, articole științifice și studii în franceză, engleză și română. Intervine ca expert și editorialist pentru diverse media internaționale.
Facebook
WhatsApp
TikTok
