„Singura bucurie în lume este să reîncepi” sunt cuvintele lui Cesare Pavese la care mă gândesc când trecem de la un anotimp sau de la un an la altul. Trăim reînceperea noului care a venit mai repede decât cel trecut care, la rândul lui, venise mai repede decât cel precedent și așa mai departe. Ca fiecare început, este și acesta legat de nostalgia trecutului, fără care reînceputul nu s-ar fi născut. Urmărim an de an limbile orologiului misterios, privindu-l întâi cu ochi de copil, apoi de adulți și, mai târziu, cu cei ai înțelepciunii.
Copiii sunt primii care încearcă să rezolve misterele timpului. Pentru ei anii sunt interminabili. Când eram copil credeam că între doua veri trec o sută de ani și mă întrebam, văzând aceiași băieți jucând fotbal pe stradă, cum de n-au murit de vara trecută, după o sută de ani?
Adulții, pe care ocupațiile zilnice îi absorb în totalitate, sunt aproape absenți la trecerea timpului. Un proverb irlandez spune „Când Dumnezeu a creat timpul, a creat… enorm”, iar altul, sanscrit, sună așa: „Oamenii spun că Timpul trece, Timpul spune că Oamenii trec”. Nu gândim cu toții la faptul că numai văzând cât de mari ni s-au făcut copiii realizăm timpul care a trecut pe lângă noi fără să-l fi simțit? Poate că dacă adulții s-ar opri din viteza cu care încearcă să dobândească bunuri materiale, amintindu-și vorbele lui Platon: „Timpul nu este altceva decât imaginea mobilă a eternității imobile”, am trăi într-o lume mai bună.
Tehnologia comunicației prin Internet a modificat și ea percepția despre timp. Ceea ce pe vremuri era considerat un timp rezonabil, de exemplu o săptămână cât făcea o scrisoare din Canada în Europa, astăzi pare inacceptabil în comparație cu cele câteva secunde în care ajunge scrisoarea prin Internet. La vârsta înțelepciunii, omul nu mai e grăbit. El este cel care stă, iar timpul se învârtește în jurul lui cu viteza în funcție de împrejurări. Nu pot să uit replica dintr-un film francez a unui bătrân care stătea singur acasă: „Anii trec repede, numai zilele sunt interminabile!” Îmi revin în memorie aceste cuvinte la sfârșitul fiecărui an și caut jocuri pentru combaterea tristeților, fiind convinsă că și adulții au nevoie de ele, nu doar copiii.
Un exemplu de joc este ideea pe care a avut-o un prieten de a organiza un concurs de sarmale. Atât de formidabilă a fost experiența trăită, încât am hotărât să scriu despre ea, cu permisiunea acordată de organizatori. S-au înscris opt concurenți. Sarmalele puteau fi din orice fel de carne și cu orice fel de varză. După ce s-a definitivat lista concurenților, organizatorii au format un juriu din cinci persoane, neconcurenți, trei femei și doi bărbați. Eu am fost membră în juriu. Ordinea concurenților s-a tras la sorți de către organizatori, fără ca juriul și invitații să o cunoască. Înainte de începere, invitații – cu excepția juriului – au mâncat bunătăți aduse de toți, dar nu sarmale. Când s-a început concursul, cei cinci din juriu am primit locuri la o masă într-o cameră departe de bucătărie. Aveam fiecare cartonașe cu note de la 1 la 10 pe care trebuia să le arătăm la acordarea notei. La bucătărie nu au avut acces decât concurenții, care își plasau singuri sarmalele într-un castron – identic pentru toți – și le încălzeau la microunde. Castronul cu sarmalele pentru juriu era adus de organizator. Se gustau, se dădeau notele, se elimina nota cea mai mare și cea mai mică și organizatorul făcea media notelor rămase. Nici juriul, nici invitații nu știau numele concurentului, castronul de prezentare fiind același. Sarmalele erau judecate după gust, aspect, calitatea umpluturii și a verzei și erau acordate note, care, în majoritate, au coincis între membrii juriului. După fiecare concurent, membrii juriului beau apă sau vin. Eu am băut numai apă, dar un coleg a băut numai vin și la sfârșit era foarte bine dispus!
S-au dat premii pentru locurile unu, doi și trei, dar și ceilalți cinci au primit premii, cu titluri: cea mai sexi sarma, sau cea mai ciufulită sarma, etc., iar ultimul loc s-a numit cea mai canadiană sarma”. După concurs s-a trecut la consumarea sarmalelor de către toți invitații, de data asta cu smântână și mămăliguță. Nu s-a putut stabili premiul publicului, cum fusese planificat, pentru că toate sarmalele au fost excelente! De fapt și pentru cei din juriu departajarea a fost dificilă, dovadă că pe locul doi s-au plasat trei concurenți cu aceeași medie!
Următorul joc va fi un concurs de ghiveci călugăresc, deși concurenții au cerut repetarea aceluiași concurs de sarmale, la care au căpătat experiență! Cu acest gen de jocuri uităm gândurile triste de la sfârșitul fiecărui an. Iar la începutul celui următor e bine să ne reamintim vorbele lui Jean Henri Fabre: „Totul se sfârșește pentru a reîncepe, totul moare pentru ca să trăiască”, sau neuitatele versuri ale Poetului pe care-l sărbătorim în fiecare an la 15 ianuarie:
„Din sânul vecinicului ieri
Trăiește azi ce moare
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăși soare.”
(Luceafărul)
Veronica Pavel LERNER este născută la București, a studiat la Facultatea de chimie, Univ. București și a emigrat în Canada, în 1982, la Montreal (1982-1997), apoi lângă Toronto, unde se află în prezent; poetă, jurnalistă, membră UZPR, ACSR (Asociația Canadiană a Scriitorilor Români), MWG (Mississauga Writers Grop), autoare a 12 cărți – 3 de poezie, 9 de proză scurtă (2 în limba engleză); colaborează la reviste din România, Canada, Irlanda, ș.a. și e prezentă în antologii în România și Canada (în engleză)…
Facebook
WhatsApp
TikTok
