TABLETA DE VINERI – Victor MIHALAȘCU – Reflecții actuale

O viziune interdisciplinară asupra societăţii postcapitaliste (1)

 

Motto: „Capitalismul împarte inegal bogăţia, pe când socialismul împarte în mod egal sărăcia (…) Democraţia este un sistem politic prost, însă rămâne cel mai bun dintre cele pe care omenirea le-a inventat până acum”.  – (Sir Winston Churchill)

   Prinşi de problemele zilnice mai mari sau mai mici ale unui stil de viaţă hedonist pentru tot mai mulţi dintre noi, uneori făcând comparaţie cu societatea / comunitatea noastră de ieri (dacă suntem dintre cei care am trăit şi muncit în două tipuri de societăţi româneşti, despărţite – deşi nu foarte tranşant – de o societate de tranziţie), ne întrebăm tot mai rar sau unii chiar deloc: Încotro merge societatea contemporană? Încotro merge societatea românească? şi mai ales cum pot fi atenuate / depăşite dezechilibrele economico – sociale (obiective, dar unele şi subiective) ale actualei societăţi ce se vrea profund democratică? Cum va arăta societatea postcapitalistă, inclusiv cea românească, presupunând/văzând/simţind „pe pielea noastră” că actuala societate globală predominant capitalistă, nu este perfectă şi deci nu este ultimul tip de societate umană? Şi poate că ar fi bine ca şi tânăra generaţie să procedeze la un asemenea demers aplicat care să îi sporească sensul vieţii şi calitatea vieţii.

   Pentru articolele succesive despre această temă pe care le voi publica în prima parte am selectat idei, teorii sociologice, economice, filosofice, politologice, psihologice, viitorologice de referinţă publicate îndeosebi în ultimul deceniu al acestui secol despre perspectiva societăţii postcapitaliste. Această temă devine, după părerea mea, tot mai presantă pentru guverne şi cetăţeni având în vedere numeroasele probleme, provocări, confruntări economice, social-politice, culturale, morale etc. cu care se confruntă actuala societate. Selecţia dintr-un material bogat (bibliografie clasică şi webografie) am făcut-o după criterii intrinseci şi este dublată adesea de o analiză critică din partea mea şi acum, sper, a dumneavoastră, a cititorilor.

(Nota Bene: În partea a doua a analizei mele voi încerca – procedând similar ca în prima parte – să răspund la întrebarea la fel de importantă pentru noi, românii: încotro merge societatea românească?).

 

   Joseph A. Schumpeter, el însuşi unul dintre marii economişti ai secolului al XX-lea (autor printre altele al lucrărilor „Socialism,capitalism şi democraţie” şi „Poate supravieţui capitalismul? Distrugerea creatoare şi viitorul economiei globale”) susţine pe bună dreptate în finalul eseului despre Karl Marx (profetul, sociologul, economistul, profesorul) că „societatea capitalistă sau oricare altă ordine a lucrurilor ar putea să se prăbuşească până la urmă – sau evoluţia socială şi economică l-ar putea devansa – fără ca pasărea phoenix socialistă să se poată ridica din cenuşă. Ar putea apărea situaţii haotice şi, exceptând cazul în care definim drept socialism orice alternativă nonhaotică la capitalism, există şi alte posibilităţi. Tipul specific de organizare socială pe care marxistul ortodox obişnuit pare să-l fi anticipat – până la apariţia bolşevismului în orice caz – este cu siguranţă numai unul dintre multele exemple posibile”. Deci, socialismul este doar una dintre posibilele variante postcapitaliste. La întrebarea dacă poate supravieţui capitalismul, răspunsul lui Schumpeter este negativ, dar spune că „dacă un medic prezice că pacientul său va muri în curând, asta nu înseamnă că îşi doreşte acest lucru („Zece mari economişti. De la Marx la Keynes”, Editura Publica, 2010).

 

   Paul Samuelson, laureat al premiului Nobel pentru economie şi William Nordhaus („Economics”, Editura Teora, 2000) susţin, în capitolul despre gestionarea economiei globale, că America a investit multă energie şi talent ştiinţific în ultima jumătate de secol în lupta împotriva comunismului şi a rivalilor săi situaţi dincolo de „Cortina de fier”, lupta    încheindu-se cu victoria democraţiei şi a economiei de piaţă. Dar apusul comunismului sovietic a făcut să răsară o nouă serie de dileme, precum: cum ar trebui să utilizăm resursele folosite altă dată în scopuri militare? pentru consum neproductiv sau pentru investiţii productive, educaţie ori protecţia mediului? jucând rolul de poliţie mondială, revenind foametea, războaiele civile şi dictatura? „Nu se poate da un răspuns hotărât la aceste întrebări, susţin autorii, pentru că lista problemelor economice si social-politice, etc. este lungă, dar studiul economiei politice poate contribui nu doar la creşterea P.I.B., ci şi la promovarea acelor lucruri care transcend sistemul economiei de piaţă, precum libertatea omului de a critica, de a schimba ceva şi de a-şi împlini visurile”…

 

   În acelaşi context se înscrie şi „Criza capitalismului global. Societatea deschisă în primejdie” (Editura Polirom.Arc, 1999), o lucrare scrisă de George Soros, manager de mare succes în administrarea banilor şi mai apoi filantrop, adept al filosofului Karl Popper, care identifică principalele trăsături ale sistemului capitalist global actual, bazate pe rolul tot mai mare al capitalului financiar internaţional după anii 80 ai secolului XX, ca şi principiile diferite ale capitalismului şi democraţiei – banii /creditul şi respectiv votul. El încearcă elaborarea unei previziuni a profilului acestei societăţi în condiţiile obiective ale ciclicităţii economice şi ale tendinţei predominante a competiţiei internaţionale pentru capital şi predispoziţiei dominante a încrederii oarbe în mecanismul economiei de piaţă (în perioada avântului, boom-ului, cele două consolidându-se reciproc, iar în cea a prăbuşirii, bust-ului, invers.). Părerea lui Soros este că „sistemul capitalist global va sucomba datorită defectelor sale, mai devreme sau mai târziu, în afară de cazul în care recunoaştem că el este deficitar şi acţionăm la timp pentru a-i corecta deficienţele (…). Din păcate, răspândirea valorilor monetare şi influenţa lor asupra politicului afectează procesul politic, în sensul că acesta este mai puţin eficient în deservirea interesului colectiv faţă de trecut când valorile sociale, civice, aveau mai multă importanţă decât cele monetare. În plus, procesul politic este mai puţin eficient decât mecanismul economiei de piaţă în corectarea propriilor excese. Substituirea tuturor celorlalte valori prin cele monetare împinge societatea către un dezechilibru primejdios şi înăbuşă aspiraţiile umane care merită a fi considerate la fel de importante ca şi creşterea PIB”. Iată o concluzie asemănătoare cu cea a lui Samuelson. Altfel spus, principiul eficacităţii are prioritate faţă de principiile morale şi de aceea trebuie să învăţăm să facem o distincţie între procesul decizional individual, exprimat în comportamentul de piaţă, şi procesul decizional colectiv, exprimat în comportamentul social în general şi politică în particular. În ambele cazuri, suntem conduşi de interesul personal, dar în cazul procesului decizional colectiv trebuie să punem interesul colectiv mai presus de cel personal. Adică, încerc să fiu un învingător ca participant activ pe piaţă şi să servesc interesul colectiv ca cetăţean simultan. Globalismul (sorosismul), este deci legat de numele şi preocupările celebrului om de afaceri miliardar, filantrop şi om politic George Soros, adept al filosofului Karl Popper (fondator al raţionalismului critic şi autor al lucrării „Societatea deschisă şi duşmanii acesteia”). Globalizarea este un proces de integrare internaţională rezultată din schimbul de produse, opinii, valori culturale la nivel mondial. Scopul acesteia este transformarea lumii actuale într-o unitate la nivelul globului pământesc, cu instituţii şi organisme politice suprastatale, o politică economica comună, ca şi de securitate etc. În prezent, susţine Soros în lucrarea citată, avem o economie globală, dar nu şi o societate globală, şi este o situaţie de neconceput pentru că aceasta doar o poate susţine pe prima.  „E nevoie de un sistem globalizat al procesului decizional, dar aceasta nu înseamnă un stat global; abolirea statelor naţionale nu este nici realizabilă şi nici de dorit, însă atâta timp cât există interese colective ce depăşesc graniţele naţionale, suveranitatea statelor naţionale trebuie subordonată legilor şi instituţiilor internaţionale”. Deci, ni se propune o societate globală deschisă având ca actori principali S.U.A şi aliaţii săi. Statele democratice sunt organizate conform principiilor societăţii deschise, cel puţin ca regulă. In mod straniu, apreciază Soros, uniunea Europeană nu a repurtat nici un succes în arena politicii internaţionale, nerealizându-se nici o politică externă comună, deşi alături de interesele naţionale în special din sfera comerţului şi investiţiilor, sunt multe probleme ce ţin de interesul colectiv, în primul rând militare, în care S.U.A. pot şi trebuie să joace un rol central ca superputere. În realizarea societăţii globale deschise, alături de oameni şi organizaţii neguvernamentale, e nevoie de colaborarea politică dintre statele suverane, precum şi de opinia publică şi societatea civilă pentru că în democraţie oamenii politici trebuie să fie receptivi la revendicările poporului… În concluzie, scrie Soros, o societate globală deschisă nu poate fi realizată de oameni sau O.N.G.-uri acţionând pe cont propriu, ci prin cooperarea dintre statele suverane, ca şi prin eforturile opiniei publice şi societăţii civile.

   În opoziţie cu globalismul (sorosismul), se manifestă suveranismul (trumpismul). Suveranitatea, în accepţia din „Le petit Larousse”, ca un principiu de drept public, este puterea exercitată de ansamblul cetăţenilor ţării respective, prin intermediul statului naţional. Suveranitatea se clasifică în suveranitate internă, cu referire la relaţia dintre puterea politică ce se vrea legitimă în raport cu membrii ţării respective şi suveranitate externă, cu referire desigur la relaţia dintre mai multe state naţionale suverane, ambele sensuri având multiple aspecte, toate la fel de actuale şi importante pentru o societate democratică – inclusiv pentru cea românească – şi pentru lumea contemporană tot mai globalizată şi care se confruntă azi cu atâtea probleme economice, politice, militare, culturale ori umane. De jure sau de facto, în accepţia dreptului internaţional, suveranitatea naţională este susţinută de doctrina şi mişcările suveraniste ale secolului al XXI-lea, de stânga sau de dreapta, cea mai radicală fiind cea arheosuveranistă care respinge total globalizarea cu diversele ei forme. Ideologia suveranităţii are o înclinaţie evidentă spre izolaţionism prin ostilitate faţă de străinii cu valori diferite veniţi din afara ţărilor şi este asociată cu populismul pentru că pretinde legitimitate pentru îndeplinirea voinţei suverane a poporului. Este o ideologie politică şi un sistem social-politic şi economic susţinute de către Preşedintele Donald Trump în timpul primului mandat (2017-2021) şi în cel actual. Trumpismul este o variantă americană a extremei drepte, fiind susţinut şi de idei neonaţionaliste şi naţional-populiste care au sporit în rândul populaţiei după anul 2010. În Europa, asemenea mişcări sunt asociate cu euroscepticismul. Teza principală susţinută de către Trump în lucrarea „Art of the Deal” (1987) este: „Gândeşte bine şi în stil mare în viaţă şi în afaceri”… în Europa, asemenea mişcări sunt asociate cu euroscepticismul.

   Câtă dreptate avea filosoful Mircea Florian în lucrarea sa „Recesivitatea ca structură a lumii” când, analizând dualismul recesiv naţional-supranaţional susţinea respingerea ca utopică a trecerii naţiunilor la o unitate supranaţională, ca şi a unui supranaţional care venit din afară, va distruge naţiunile, după ce le va fi slăbit şi neutralizat! Desigur că supranaţionalul se justifică printr-o garantare suplimentară a libertăţilor individuale, prin schimb de valori spirituale, integrare economică, militară etc. „Marea sarcină a omenirii este găsirea echilibrului între naţionalism şi supranaţionalism, primul păstrând prioritatea tradiţională”, concluzionează filosoful pe bună dreptate. După celebrul filosof român, la aproape un secol distanţă, poetul Nichita Stănescu susţinea în „Fiziologia poeziei” (Editura Eminescu, 1990) că ideea de naţiune la români are la bază printre alte valori, pe cele folclorice precum colindele, doinele, dar şi limba română, respectiv poezia care are cel mai accentuat specific naţional, sculpturile lui Brâncuşi, etc., pentru că dreptul la universalitate îl are cel care ştie să-şi iubească obârşia, propria ţară.

În încheierea articolului voi prezenta, pe scurt, alte patru puncte de vedere complementare din domeniul ştiinţelor sociale.

   Nick Srnicek, Alex Williams, în lucrarea „Inventând viitorul. Postcapitalismul şi o lume fără muncă” (Editura Verso Book, 2015) susţin că politica de stânga nu a reuşit să facă faţă capitalismului actual, şi de aceea trebuie schimbată strategia pentru o economie post – deficit bazată pe automatizare, scăderea orelor de lucru şi venituri generoase pentru cetăţeni. Cum? Prin creşterea costurilor forţei de muncă pentru stimularea investiţiilor în tehnologii ce economisesc forţa de muncă. O opinie în consens cu cea a lui Yuval Noah Harari care pledează în lucrările sale precum „21 de lecţii pentru secolul 21” pentru o lume cu venit minim garantat pentru acoperirea nevoilor de bază precum în Finlanda ori Canada şi oameni deveniţi inutili datorită noii ordini tehnologice şi a A.I.  

   Analistul economic Paul Mason („Postcapitalism. Un ghid pentru viitorul nostru… Sfârşitul capitalismului a început”, Editura Litera, 2020), se întreabă cum să construim o societate mai echitabilă din rămăşiţele neoliberalismului, capitalismul actual fiind pe cale să se autodistrugă (vd. de exemplu criza economică din anii 2007 – 2008). Răspunsul său este limpede: să se renunţe la neoliberalism prin suprimarea marilor afaceri financiare, anularea austerităţii, investiţii în energia verde, încurajarea muncii bine plătite. Sunt două soluţii şi anume alternativa socialistă prin revoluţie şi postcapitalismul prin exploatarea schimbărilor tehnologice, o societate informaţională ca urmare a trei efecte produse în ultimii 25 ani, şi anume: reducerea nevoii de a munci, relaxarea relaţiei dintre muncă şi capital; faptul că produsele informatice corodează capacitatea pieţei de a stabili preţuri corecte pentru că ea se bazează pe lipsuri, dar informaţiile există din abundenţă; apariţia spontană a producţiei de colaborare, exemplu Wikipedia realizată de 27000 voluntari.

   Din aceeaşi perspectivă tematică, Mark Fisher, filosof britanic, analizează în lucrarea „Realismul capitalist: Nu există alternativă?”, 2009 (publicată şi în România de Editura Tact, 2022) dar şi ulterior în multe interviuri, conceptul neoliberal de realism capitalist/prin analogie cu conceptul vechi de realism socialism, descris prin situaţia actuală că nu numai capitalismul este singurul sistem politic şi economic viabil, dar şi că este imposibil deocamdată să ne imaginăm o alternativă coerentă la acesta. În cadrul acestuia, mişcările anticapitaliste mainstream s – au îndepărtat de promovarea sistemelor alternative şi s-au orientat doar către atenuarea celor mai grave efecte ale capitalismului (vd. exemplul planurilor de salvare ale băncilor în urma crizei financiare din anii 2007- 2008, ca şi atacurile concertate ale grupurilor de interese neoliberale asupra sindicatelor care le-au erodat puterea). În urma lucrărilor lui Fisher, şi alţi teoreticieni critici din mediul academic şi blogosfera politică au folosit acest concept de realism politic drept cadru teoretic.

 

Victor MIHALAŞCU este absolvent al Facultăţii de Filosofie a Universităţii Bucureşti, al cursurilor de formare de formatori pentru economie şi antreprenoriat organizate de Centrul Român pentru Educaţie Economică (C.R.E.E.) în parteneriat cu National Council on Economic Education (N.C.E.E.) din S.U.A. şi a fost profesor la renumitul liceu „Ovidius”din Constanţa.