PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Călătoriile libertății

LECȚIA DE RUSĂ, de Maria Pilchin, Editura Paralela 45

   Viața știută, obișnuită sau nu, cu fiecare momente ale ei trăite, este întotdeauna așezată și disponibilă să rămână scrisă în cuvintele care (o) spun și (îi) fac înțelese călătoriile libertății, în aceste mereu căutate și amplificate atrageri ale ei în(spre) neliniștile, zbaterile și răsfrângerile rezultate în urma acestor niciodată obosite sau de regulă uitate și anonimizate amestecări ale destinului cu istoria, cu vremurile ei, cu poveștile și istoriile din care se iese de obicei greu, în care fiecare rămășiță a lumii prin care se trece rămâne însemnată iar mai departe ca semn întunecat sau luminos, semn din ale cărui urme pornește, crește, se poate citi și înțelege continuarea fiecărei vieți cu tot cu poveștile și cuvintele care păstrează sensurile și înțelesurile ei.

   Maria Pilchin (ne) scrie și face ca multe dintre aceste întâmplări ale vieții să poată fi arătate astfel, să poată fi spuse și mutate încet și discret în călătoriile libertății, în parcurgerile întinse și intense ale lumii, ale limbii și ale imaginilor ei, ale metodelor și felurilor în care sunt trăite, înțelese, asumate istoriile, cuvintele și limbajele lor, modurile în care se lasă învățate și transmise de cei care traversează lumea aceasta, dar și istoria ei adunând, păstrând, adăugând cât se poate de multe dintre mișcările, atingerile și așezările care mai departe îi (de)scriu și îi fac să rămână, să se păstreze vizibili în aceste cuvinte, în cât se poate de multe dintre (in)coerențele acceptate de desfășurările lor. Suntem prezenți și martori la LECȚIA DE RUSĂ pe care istoria ne-a pus-o la îndemână, lecție pe care Maria Pilchin a învățat-o ascultând, a  așezat-o în cartea ei ca semne distinctive, ca semne separă, care marchează și ne fac cunoscute toate acele spații în care călătoriile libertății se pot desfășura și se pot lăsa văzute, înțelese, (con)duse cât de mult și de departe se (mai) pot desfășura astfel.

Eu, însă, păstram zborul. Îl țineam pentru vise. În vise, mă ridicam deasupra lumii, deasupra unor acoperișuri pe care nu le recunoșteam și, deodată, vedeam câmpul meu de odinioară. Verdele acela viu, cu străluciri, cu miros de fân, cu vânt înalt…

   În urma fiecărei noi lecții, a fiecărei călătorii încurajate de ea rămân întrebările, se păstrează și se memorează gesturile care le înfășoară în așa fel încât mișcările lor să se poată alinia și rămâne la dispoziția descifrării, a înțelegerii și a posibilităților lor de a le arunca cât de departe în lume se poate, în cât mai multe dintre încăperile în care ele pot să încapă, să se desfășoare și să rămână ca martore, ca situații din care istoria să își ia faptele, mai departe să le țină permanent la îndemâna celor care vor să (le) cunoască, să știe de unde și cum se poate pleca spre și în fiecare dintre destinațiile în care călătoriile libertății îngăduie viața, păstrează sensurile adevărate în care se pot face cunoscute și înțelese cuvintele ei.

Sovieticii au stricat totul, cum spunea tata. Dar n-au făcut-o dintr-o dată, ci încet, cu răbdarea aceea rece cu care înghețul prinde pământul toamna, fără zgomot. Le-a luat răstimpul unei vieți de om să dărâme ce-a fost zidit cu trudă și credință. Și, din păcate, erau viețile noastre cele puse la temelie. Viețile noastre – trunchiuri înfipte-n pământul peste care trecea trenul. Zilele nu se mai numărau. Doar staționările. La fiecare oprire, cineva era coborât pentru totdeauna…

   Tandrețea vocii care povestește proiectează pe pereții întâmplărilor trăite, auzite și povestite acele umbre calde pe care empatia le hrănește cu luminile necesare descifrărilor lor, cu desenele în care mișcările se lasă (de)scrise și dezvoltate de cuvintele pe care le alcătuiesc, prin care își fac, își construiesc lumea pe care ele o traversează, lume prin care trecem odată cu ele organizând tandemul obligatoriu fiecărei asemenea parcurgeri a lumii care își spune astfel poveștile, care enumeră, care deschide în cât mai multe zone (ne)cunoscute ale ei paginile și cuvintele prin care se salvează, așezându-le firesc în zonele normalității, în încăperile mereu deschise ale trecutului și ale prezentului care le însoțesc. Lumea crește odată cu poveștile acestea nu întotdeauna deschise sau disponibile pe care Maria Pilchin le ascultă, le scrie, le apropie și (ni) le face cunoscute în așa fel ca desfășurările lor să ni se alăture și să rămână firesc în fiecare dintre vecinătățile și înțelegerile noastre intuite, (re)cunoscute sau nu.

Uneori, în liniștea orelor, vedeam în ochii copiilor ceva ce nu știam cum să numesc. Era o curiozitate, o teamă moștenită, o inerție care încă n-avea cuvinte. Atunci le povesteam despre verbe și propoziții, dar în mintea mea le explicam cum e să supraviețuiești în îngheț, cum e să uiți de tine fără să dispari, cum e să fii om după ce ai fost umbră…

   Urmele acestor niciodată încheiate călătorii în care sunt scrise și arătate stările, momentele cu evenimentele desfășurării, ale (dez)alcătuirii, cuprinderii sau ale strângerii lor în buchetul  distingerii, al expunerii și al exprimărilor prin care se lasă descoperite și adăugate lumii sunt și rămân vizibile mai departe pentru totdeauna, pentru fiecare simț sau privire care se va lăsa cuplat la aceste mișcări mereu inițiate și mutate în apele ale căror profunzimi le va amplifica și păstra claritatea, distincția, adâncimile mereu descoperite odată cu fiecare pas condus și făcut cunoscut de lectura lor. Maria Pilchin a desfăcut acest covor textual în spațiul pe care i l-au îngăduit vremurile cunoscute de gestul delicat al apropierii de ele, ca pe o hartă în ale cărei spații sunt desenate itinerariile acestor călătorii, cu tot cu relieful în care își fac loc închiderile și deschiderile prin care se pot continua sau în care se pot implica descrierile și înțelegerile lor.

Când au venit și au răsturnat totul, au răsturnat și această limbă a mea. Și am rămas cu o altă gramatică…

   Călătoriile libertății sunt prinse în întregimea lor în cuprinsul pe care LECȚIA DE RUSĂ îl pune la dispoziția memorării, a învățării, a înțelegerii noastre dezvoltând firescul și normalitatea încadrării lor în irepetabilul care poate, care trebuie să ne conducă de aici în continuare odată cu fiecare lecție pe care istoria ne-o va mai pune la îndemână sau pe care o va mai apropia de viețile, de lumile noastre. Maria Pilchin (ne) predă oarecum firesc această lecție despre îndepărtarea despre care ne tot învață călătoriile libertății, despre acest interogatoriu în depărtare păstrat aici de cuvintele ei și transmis mai departe împreună cu această lecție, cu aceste lecții de și despre viață în care întrebările și răspunsurile lor sunt, rămân și se lasă puse, înțelese și mai departe mereu actualizate. Nicio umbră a uitării nu lasă ca povestea scrierii ei să nu poată fi spusă, păstrată și condusă cât mai mult, să fie cât mai extinsă în spațiile mereu deschise ale vieții, ale lumii în care se desfășoară și au loc mișcările cu cât mai multe dintre întâmplările ei.

Gabriel ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…