M-am certat cu Florile. Cum de şi-au pierdut aşa, deodată, vioiciunea culorilor? Ce le-a speriat într-atât, încât să plece din povestea mea, într-o altă poveste, cu mult mai primăvăratică şi cu mult mai însorită?
M-am certat cu florile şi le-am ameninţat că nu voi mai aştepta cu înfrigurare primii boboci, aşa cum obişnuiam s-o fac, după risipirea tristeţii albe….că voi prefera parfumul mort al pastelatelor şi atât de diverselor surate, care dau culoare vazelor în care-şi prelungesc falsa lor viaţă.
M-am certat cu florile şi le-am amintit că este ultima dată când ameninţările nu mi le duc la bun sfârşit, deşi le reînnoiesc, în fiecare an. Aşa se face că lor, florilor, nici nu le mai pasă, privesc cu tainică înţelegere furia mea şi, cu înţelepciune, mor pe nesimţite, discret, înainte să mă cuprindă vreun alt val de furie, de dimensiunile catastrofale ale vântului ce smulge nemilos, hainele de pe copaci….
M-am certat cu Păsările când au început să răspândească în văzduh, jalnica tânguire a fâlfâitului aripilor grăbite, spre zări mai primitoare; când V-urile cazone se îndepărtau hotărât, de o lume ce se anunţa a fi dezlănţuită….
M-am certat cu Ziua: „unde-ţi zboară orele?”, i-am zis, „unde ascunzi lumina, revărsând peste noi crepusculul şi, grabnic, înserarea – aducătoare de nelinişti?”. „Cui îi eşti datoare, cu nopţi atât de lungi?” „Cine ţi-a furat dorinţa de-a mai rămâne cu noi, până târziu, la o şuetă?”.
Cu Ceaţa ce pluteşte ca un fum gros, la jumătatea dealurilor vecine, cu Vântul neprieten aflat la ora ultimelor repetiţii, pentru un spectacol în care se află în fruntea afişului, uitând astfel de timiditatea cu care atingea uşor, cât să mai stingă dogoarea chinuitoare din zilele fierbinţi. Cu Dimineţile răutăcioase, care le-au strivit nemilos, pe cele bune- senine, binefăcătoare; cu Cerul, care-a dat albastrul clar, pe-un cenuşiu violent şi cel mai adesea, ameninţător.
Încercau să-mi vorbească, îmi arătau acele alergând ca nebunele, ale orologiului ce măsoară anotimpuri şi ani…
De supărare însă, acum, ca de-atătea ori de când am început să mă împotrivesc a accepta uşurinţa, nepăsarea repetării naturii (în ritm de carusel scăpat de sub control!), n-am observat că nu, n-aveam dreptate, că se făcuse… târziu, că afară era deja TOAMNĂ.
MARIANA OPREA STATE este absolventă de istorie și filosofie, e consilier la Serviciul Județean Dâmbovița al Arhivelor Naționale și vede, în fiecare dimineață, pe fereastra apartamentului ei serele cu flori ale Târgoviștei…
Citeşte şi
NERO, BRAC GERMEN – romanul foileton ajuns la episodul al patrulea…
REVENIRI – interviu cu doamna profesoară Dana NEACȘU, din New York…
ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI – tableta marelui regizor Constantin VAENI…
MELANCOLII – cu doamna Constanța POPESCU…
CULTURA URBANĂ, rubrica domnului lector universitar doctor Pompiliu ALEXANDRU…
SEMNAL, o carte nouă de POEZIE…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI, cu Teodor Constantin BÂRSAN…
AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ și un mare actor, Puiu JIPA…
PLIMBĂRI BUCUREȘTENE, rubrica de fiecare sâmbătă a Cătălinei CRISTACHE…
JUNIOR DE WORCESTER, cu tânărul student Mihai Bogdan VLĂDUCĂ…
CULTURA ONLINE, cu domnul profesor doctor Daniel TACHE…
Doamna profesoară Mihaela MARIN și rubrica ei CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE…
CULTURĂ ȘI ISTORIE, cu doctorul în istorie Radu STATE…
LONDRA LA PAS și o nouă scrisoare de la Cristian Gabriel GROMAN…
Facebook
WhatsApp
TikTok
