Partea a doua a dialogului purtat cu domnul Ionuț Vulpescu, în luna aprilie, pentru AVANGARDA. Mulțumiri…
„Nu cred că există astăzi în România o profesiune mai populată decât părerologia.”
Fotografie din arhiva personală a lui Dorin Tudoran.
De la Kakistocrație la Certocrație
Ionuț Vulpescu: Ați lansat conceptul de „Kakistocrație”, adică domnia celor proști. Am scăpat noi de dictatură, ne eliberăm și de Kakistocrație?
Dorin Tudoran: – Dictaturile celor mai proști, mai nepricepuți nu vor dispărea vreodată. Fac ochii roată și văd în multe, prea multe locuri ale lumii cât de înfloritoare sunt kakistocrațiile.
Ionuț Vulpescu: Al doilea concept a fost „Certocrația”, adică lumea celor care se pricep la toate. De fapt, românul nu e poet, ci comentator?
Dorin Tudoran: Nu cred că există astăzi în România o profesiune mai populată decât părerologia. România are, probabil, cei mai mulți “analiști politici” pe cap de locuitor. Cum să mai ridice bietul român capul și să gândească cu el, când părerologii îi explică totul? În 2015 reuneam texte pe această temă în volumul România ca părere.
Ionuț Vulpescu: Mai trebuie să așteptăm să se bage Havel la Mega Image? Sau a fost o promoție care i-a privit doar pe cehi?
Dorin Tudoran: „Havel nu mai e de actualitate”, îmi spunea un om cândva serios. Nu l-am întrebat cine este acum de actualitate, de frică să nu aflu „adevărul” – Mugur Ciuvică? Anca Alexandrescu? Mircea Badea? Mihai Gâdea?
„Soția mea face parte din această categorie.”
Ionuț Vulpescu: Ați lămurit că nu sunteți băiatul lui Radu Tudoran, ca atare nici nepotul lui Geo Bogza. Geo Bogza v-a întrebat însă cândva: „Cum stai cu pantofii?” V-a întrebat adică dacă are cine să vă însoțească în aventura dumneavoastră, dacă vor rezista unui drum lung și greu. Am văzut recent pe facebook că ați aniversat 50 de ani de căsătorie. Soția dumneavoastră, Cora, reprezintă nu doar „pantofii” care au rezistat maratonului dumneavoastră, ci și cel mai frumos vers al vieții dumneavoastră?
Dorin Tudoran: Există și oameni fără de ale căror sacrificii nu poți răzbi prin viață. Soția mea face parte din această categorie.
Dincolo și dincoace de Dumnezeu. Dorin Tudoran: „oricât de greu le-ar veni unora să creadă, Dumnezeu nu e nici Călin Georgescu.”
Ionuț Vulpescu: Am aflat că ați fost coleg de grădiniță cu poetul Daniel Turcea. Ani mai târziu, avea să scrie „Epifania”. A existat un moment în viața dumneavoastră în care să spuneți, asemenea lui Andre Frossard sau Daniel Turcea: „Dumnezeu există. Eu l-am întâlnit.”?
Dorin Tudoran: Nu, nu a existat. În schimb îmi amintesc de Eugen Ionescu, neclintit în credința lui, dar mărturisind că, din când în când, ar fi așteptat și el un semn de la Dumnezeu. Numai că Dumnezeu nu se ocupă cu transmisul de asemenea semne, căci el nu e nici premier, nici președinte. Și oricât de greu le-ar veni unora să creadă, Dumnezeu nu e nici Călin Georgescu.
Scrisoarea lui Eugen Ionescu către Dorin Tudoran. Fotografie din arhiva personală a lui Dorin Tudoran.
Ioan Alexandru, numele unei „literaturi mari”
Ionuț Vulpescu: Ați fost coleg la Facultate cu Ioan Alexandru. V-a surprins evoluția lui de după Revoluție?
Dorin Tudoran: Nu m-a surprins. Avea în el, de foarte tânăr, o fierbere, o chemare, o patimă – în sensul bun al cuvântului, dacă așa ceva există. Politica nu i-a făcut bine. Aprins, dedicat, gata de apostolat, a ars prea repede. Când ținea un discurs punea extrem de mult suflet în el, fața i se înroșea, aveai senzația că va exploda dintr-o clipă în alta. În 1991, a venit la Washington împreună cu alți doi parlamentari – Săndulescu și Linzmaier. Au călcat în toate gropile posibile. Printre acțiuni – minimalizarea, dacă nu chiar condamnarea, Alianței Civice. Aberant. Ca reprezentant înregistrat al Alianței și al Partidului Alianței Civice în Statele Unite, a trebuit să le răspund. Întorși la București, declarau într-o emisiune de radio că la Washington s-au întâlnit, printre alții, cu membri ai… „Comitetului pentru Drumuri și Păreri” al Congresului Statelor Unite. Așa credeau ei că se traduce în românește Committee on Ways & Means. Ioan Alexandru a fost și rămâne al literaturii mari. Politica nu se face doar cu un suflet mare cum a fost cel al lui.
Gâlceavă între scriitori. „A înțeles că o luptă cu Preda pe subiectul respectiv nu-l avantajează.”
Ionuț Vulpescu: Ați fost apropiat de Marin Preda. Aveați 35 de ani când a murit, absolut surprinzător, după succesul cu „Cel mai iubit dintre pământeni”. Care e amintirea cea mai puternică legată de Preda?
Dorin Tudoran: Marin Preda era un om cu nu puține capricii. Intrai în grațiile lui, ieșeai din grațiile lui. Existau câteva cercuri concentrice în jurul lui formate din prieteni. Cei mai apropiați, niciodată repudiați, fie doar și temporar, de Preda erau oameni ca Ovid S. Crohmălniceanu, prieteni din tinerețe. Am multe amintiri din momentele în care mă aflam în grațiile sale. Cel mai important este cel când l-a înfruntat – tactic și strategic – pe Vasile Nicolescu, obținând, după lungi amânări, apariția volumului meu Pasaj de pietoni. Mi-a sugerat să-i dedic poemul Câteva episoade neromanțate din viața bunicului meu. De acel poem se împiedicau Vasile Nicolescu și alții. Până la urmă, Nicolescu a înțeles că o luptă cu Preda pe subiectul respectiv nu-l avantajează.
România de după Revoluție
Ionuț Vulpescu: Ați fost la Litere coleg de bancă și „de multe năzbâtii” cu Adrian Păunescu. Care ar fi cea mai mare? După Revoluție l-ați și v-ați înțeles mai bine sau mai rău?
Cu Adrian Păunescu și Eugen Simion. Fotografie din arhiva personală a lui Dorin Tudoran.
Dorin Tudoran: Cea mai mare s-a soldat cu șansa, ratată de puțin, de a ne trezi repetând primul sau al doilea an de facultate. Am tot chiulit de la o materie ce ni se părea prea aridă – cred că era Slava veche, sau așa ceva. Am căzut și la reexaminare. Noroc cu Eugen Simion care ne-a pus o pilă și în toamnă am dat reexaminarea cu altcineva, un conferențiar mai tânăr (cred că se numea Mitu), care a închis ochii la neștiința noastră și ne-a dat notă de trecere. Ne-am revăzut după Revoluție sau „Loviluție”, depinde de cum privim la ce s-a întâmplat la sfârșitul lui 1989. Când, de ce și cum au decurs întâlnirile i-am răspuns lui Robert Șerban pe când lucra la volumul de interviuri Numai copilăria e glorioasă. Reproduc în continuare acele răspunsuri, fiindcă altele la această întrebare nu am: „Mai întâi, în februarie-martie 1990, când am revenit în România pentru prima oară după expatriere. Eram sub impresia acelor scene din decembrie ’89 în care Adrian era alergat pe stradă. A scăpat de linșaj bătând la poarta Consulatului SUA. Lucram încă la Vocea Americii, n-aveam niciun mandat să-l întâlnesc, dar am hotărât să o fac. Să-i ofer șansa de a spune ce are de spus în legătură cu tot ce se întâmplase înainte de decembrie 1989 și după. L-am sunat. O clipă a fost surprins. Auzind că aș vrea să-l văd, a fost entuziasmat. M-am dus a doua zi la el. I-am spus lui Adrian că aș vrea să facem un interviu, dar că înainte de a zice da ori ba, îi las un exemplar din cel mai recent număr al Agorei, în care poate să vadă ce cred despre el. Am mai vorbit de una, de alta și a rămas să-l sun a doua zi. L-am sunat. Vocea lui era a unui om foarte abătut. Mi-a mărturisit că l-a durut foarte tare textul meu despre el, că i-a venit greu să creadă că îl consider un porc, dar că e de acord să imprimăm o discuție și că-mi mulțumește că îi dau șansa ca punctul lui de vedere să fie auzit de la un post de radio ca Vocea Americii. Discuția a fost interminabilă și i-am spus că, în mod sigur, se vor difuza cincisprezece, treizeci de minute din cele două ore ale discuției. Din păcate, nu a folosit cum se cuvine șansa pe care i-o ofeream. Una peste alta, se considera nevinovat, neînțeles, victimă a unei istorii în care toate părțile implicate suferă de un soi de orbire, menționa tot ce făcuse bine, pozitiv, dar nu-și amintea și de altele, mai puțin luminoase. Am fost de acord să imprime și el discuția noastră, căci se temea ca Vocea Americii să nu-i pună în cârcă cine știe ce afirmații. Ar fi trebuit să mă simt jignit, dar nu m-am simțit. I-am înțeles reacția, fiindcă ce pățise cu două luni înainte nu se uită ușor. Ideea mea a fost că Păunescu oferise multora, ani și ani, „dreptul la microfon”, așa că până și păcătosului care fusese trebuia să i se respecte acel drept. Cum acasă nu se oferea nimeni să i-l respecte, am hotărât să i-l respect eu. Cum l-a folosit în discuția cu mine, nu a fost responsabilitatea mea. Când ne-am despărțit, mi-a dat un maldăr de cărți cu dedicații. M-a îmbrățișat, lăcrima și mi-a spus: „Dorine, întoarce-te acasă, frate. Țara asta are mare nevoie de oameni ca tine. Vino acasă, frate”. Cărțile primite de la el au umplut un geamantan. Noroc că venisem cu trei — unul pentru mine, două — cu cadouri. Maică-mea îmi spunea la telefon ce ar fi potrivit pentru fiecare dintre cei pe care trebuia să-i am în vedere: „Dorine, să nu uiți, mamă, de ăia mici ai lui Mircea (Dinescu), că aici e frig. Să nu uiți — hăinuțe și pantofi”. Cum era să uit? A doua întâlnire… Era pe la mijlocul anilor ’90, când conduceam birourile IFES din România și Republica Moldova. Două programe diferite, angajați diferiți, obstacole birocratice și politice diferite. Naveta bilunară București-Chișinău și retur era destul de dură. Adrian reintrase „în normal” — se angajase politic, era prezent peste tot și lansase o revistă cu banii lui — Totuși iubirea — publicație printre colaboratorii căreia se afla și Eugen Florescu. În stilul său de borfaș, într-un număr de revistă, Florescu s-a apucat să scrie despre mine niște tâmpenii, minciuni nerușinate. L-am sunat pe Adrian și i-am spus ce aveam spus. Răspunsul său a fost: „Dorinache, nicio problemă. Trimite-mi un răspuns și-l public imediat”. I l-am trimis, l-a publicat, dar Florescu a continuat să mă „demaște”. Mi-am dat seama că a continua să-i răspund ar fi o pierdere de vreme. Când am ajuns prima oară la București, l-am sunat pe Adrian și i-am spus că vreau să ne întâlnim. „Foarte bine”, a zis, „vino la mine”. „Nu, te invit eu la mine.” „Unde adică? Ai casă în București?” „Nu, stau la Hotel Lido.” „Băi, acolo nu vin, că pe acolo sunt tot felul de chestii, de, cum să le zic, de instalații, și de unde știu eu ce vrei tu de la mine?” „Să stăm de vorbă.” „Atât? Nimic altceva? Pe cuvântul tău?” „Pe cuvântul meu. Ești invitatul meu la masă.” „Bine, vin.” Când a venit, era însoțit de fiul său Andrei. Am bănuit că voia să aibă un martor al celor discutate. Și am mai bănuit că Andrei va fi și imprimat, discret, discuția noastră. Mă uitam cu atenție la Andrei, pe care cu ani în urmă îl ținusem în brațe și pe genunchi, îmi aminteam cum îl ajutasem să dea primele șuturi în mingea de fotbal care era tot timpul prezentă în sufrageria vilei lui Adrian din strada Sandu Aldea. Sentimente stranii, contradictorii. I-am spus că nu voi continua să-i răspund lui Florescu și că, din pricina felului cum înțelege omul, anapoda, dreptul la opinie, nu vreau să mai aud de el. „Eu am o altă soluție, Dorinache. De ce să nu ai o rubrică permanentă în Totuși iubirea în care să-ți spui partea ta de adevăr?” Am râs, dar nu era râsul meu, și i-am spus că nu văd de ce aș contribui la creșterea tirajului revistei sale angajându-mă în curse aberante de spus adevărul, fiindcă ce adevăr a scos pe gură Florescu în toți acești ani și cei de dinaintea lor? I-am mai oferit și un nume al unui fost ofițer de Securitate care cunoscuse foarte bine cazul meu de țintă a Securității și i-am spus să verifice cu acel fost ofițer cine dintre cei doi — Florescu sau eu — minte când se referă la subiectele puse pe tapet de Florescu. O ultimă întâlnire a fost… telefonică, în ziua de 16 septembrie 2005. Era foarte devreme, o dimineață calmă. Sună telefonul — pe ecran văd că e un număr din România, dar nu recunosc numărul. Ridic și-l aud pe Adrian. „Salut, Dorine! Ce faci?” „Trec și eu prin viață”, „Ha, ha, ha! Ascultă, am luat numărul tău de telefon de la Tucă. Băi, vreau să-ți spun că nimeni nu scrie azi editoriale mai bine ca tine în presa românească. Și dacă-ți spun eu asta, fii sigur că așa e. Băi, editorialul de azi e mortal. Recitesc părți din el și mai râd o dată. Fii atent: «Dacă unii au rău de mare, dl. Traian Băsescu pare să aibă rău de uscat». Începutul ăsta spune totul. Și finalul e tare de tot și habar n-ai tu ce dreptate ai cu Udrea asta. I-auzi: «Vremea lui Vraiște Vodă e abia la început. Paharnicul Ulea nu poate lipsi din scenă. Se pregătește șpagatul Udrea». Băi, Dorine, ăsta chiar e Vraiște Vodă. Ascultă, știu cu cât te plătesc ăia la Jurnalul Național. Mută editorialul la revista mea, și-ți dau de trei ori mai mult. Ascultă, sunt bani buni. Sau îmi spui tu cât vrei și eu sunt de acord.” „Și cu Marius ce fac?”, întreb eu doar spre a mă amuza. „Băi, uite, ca să nu se supere, scrii și la ei, scrii și la mine. Aranjez eu cu Marius să nu se supere. La mine, pun editorialul tău lângă al meu. Îți dai seama cum o să fie?” „Adrian, nu vreau să mă îmbogățesc scriind și la tine, și la Jurnalul Național. Mulțumesc pentru invitație, dar n-am cum s-o accept.” „Băi, ascultă, mai gândește-te. Nu te grăbi cu răspunsul. Te sun peste o săptămână. Să trăiești.” „Numai bine…” Nu a mai sunat. Înțelesese că nu mă putea convinge și, orgolios cum era, nu voia, probabil, să pară că se roagă de mine.
Alături de Adrian Păunescu. Fotografie din arhiva personală a lui Dorin Tudoran.
Dorin Tudoran: „Lucescu citea foarte mult”
Ionuț Vulpescu: La moartea lui Mircea Lucescu, ați scris un text impresionant. Îl citați pe Constantin Teașcă: „ăsta are și cap, nu doar picioare”. Relatați și un episod suprarealist. Lucescu citind în autobuz dintr-un dicționar român-spaniol. Am aflat și că ați jucat fotbal, aproape ați fost colegi. Ce e fotbalul pentru Dorin Tudoran și care e legătura cu literatura?
Dorin Tudoran: Pe de-o parte, episodul nu este deloc suprarealist, căci Lucescu citea foarte mult, mergea la teatru, comenta argumentat cărți și spectacole etc. Pe de altă parte, gândindu-mă la casa în care a copilărit, dormind cu un frate sau doi în același pat, fără bani să meargă cu tramvaiul și făcând blatul sau la cât de puțin interesați de citit erau mulți dintre coechipierii săi, da, episodul poate să pară suprarealist. Titi Teașcă – un om spectacol, încăpățânat în adevărurile sale și a felului în care gândea fotbalul. Îmi amintesc campania de a convinge pe toată lumea că golul lui Geoff Hurst din prelungirile finalei Anglia-RFG din 1966 nu a fost gol, ci „gol fantomă”, mingea trimisă sub bara transversală căzând pe linia porții, nu în poartă. Făcuse grafice, consultase specialiști etc. Dacă VAR-ul ar putea să lucreze și retroactiv pe înregistrarea acelui meci, s-ar dovedi că Teașcă a avut dreptate. Din cauza temperamentului său exploziv, dreptatea l-a cam ocolit, iar acele 0-6 cu Spania și 0-6 cu Ungaria l-au dărâmat pe năbădăiosul poreclit „Piticul” și „Micul Napoleon”. Se certa, dar se și împăca. Așa s-a întâmplat și în relația lui cu Dobrin. Am râs, dar la unele pagini îmi venea să sar pe geam citind cartea lui autobiografică „Ce rău v-am făcut?” Am călătorit împreună, am fost la meciuri cu el. Când era antrenor la Pitești, m-a luat la un antrenament. M-a băgat pe teren. Pe bună dreptate, Dobrin și camarazii lui nu înțelegeau ce vrea nea Titi cu chestia asta, dar m-au tratat amical după ce au văzut că nu sunt chiar căzut din Lună. Ce e fotbalul pentru mine? Probabil un drog cumsecade, nedăunător, deși soția mea ar avea tot dreptul să întrebe, cum o făcea pe vremuri Rita Pavone, „Perché, perché/La domenica mi lasci sempre sola/Per andare a vedere la partita di pallone”, mai ales că, în multe săptămâni, n-a fost și nu este vorba doar de zilele de duminică…
Explicație fotografie: „Eu n-am ajuns în echipa națională, nea Titi nu a calificat România la mondiale, de dezamăgire eu m-am proptit într-o sticlă de pălinca, nea Titi s-a proptit în mine ca să nu cad.” Fotografie din arhiva personală a lui Dorin Tudoran.
Dorin Tudoran: „Pentru mine nu există întrebarea Messi sau Ronaldo.”
Ionuț Vulpescu: Se apropie Mondialul. Din nou, lipsim. În absența României, cu cine o să țineți? Cum ați ajuns să fiți suporterul lui Inter? Pele sau Maradona? Messi sau Ronaldo?
Dorin Tudoran: Ne-am obișnuit cu lipsitul, dar măcar acum comentariile nu mai sunt cu totul ca pe vremuri. Îmi amintesc cât mă enerva finalul „optimist-patriotic” de după înfrângeri – „…dar învățăm din înfrângeri”. Eram adolescent când l-am întrebat pe respectatul gazetar sportiv Petre Gațu (tatăl prietenului și colegului meu de liceu și de echipă de fotbal, marele handbalist de mai târziu Cristian Gațu) când va veni timpul să învățăm și din victorii. S-a încruntat și a răspuns „Voi vedeți-vă de ale voastre, duceți-vă la antrenament.” Ne-am dus, dar eu am rămas cu întrebarea pe buze și, peste ani, am pus-o într-o cronichetă. „N-a căzut bine” mi-a spus cineva… Voi ține, probabil, cu una dintre echipele foarte obosite – Argentina. Sau cu Spania. Din păcate banii au stricat sportul, fotbalul. Cupa Campionilor Europeni a devenit o fraudă, dar produce bani, nu? În ea ar trebui să joace doar campioanele, în schimb sunt incluse primele patru sau cinci echipe din campionatele europene. Unele dintre aceste echipe n-au câștigat niciodată campionatul țării lor. S-a ajuns la un număr de jocuri extrem de mare, accidentările s-au înmulțit, spre sfârșitul campionatelor jucătorii din echipele angrenate în tot felul de alte competiții sunt epuizați, după perioade în care au jucat două sau chiar trei meciuri pe săptămână. Oricât de mult ai plăti un jucător, resursele lui fizice au o limită. Forțându-l s-o depășească, îl sabotezi. Supui adolescenți la eforturi prea mari pentru vârsta lor și îi distrugi. Ansu Fati, un mare talent, e una dintre victimele acestui regim de folosire a jucătorilor. Lamine Yamal poate deveni încă un asemenea caz. E greu de bănuit dacă Gavi va mai fi cândva jucătorul de dinaintea multiplelor accidentări. E de mirare că Pedri, care termină aproape epuizat unele meciuri, încă rezistă. Dacă se menține acest format, ar trebui schimbat numele competiției cu unul care să reflecteze tipul de echipe care participă, cu adevărat, la ea. Mi-e teamă că la turneul final din acest an, tocmai mulți dintre jucătorii de la care se așteaptă minuni vor dezamăgi. Banii… Îl aduci pe Gordon de la Newcastle la Barcelona cu un salariu de £300.000 (€340.000) pe săptămână, adică peste 17 milioane pe an. Cam cât salariile întregii echipe feminine a Barcelonei, echipă cu performanțe net superioare echipei masculine, timp în care o miliardară ca Michelle Kang ar putea să convingă încă trei, patru jucătoare ale Barcelonei să plece la echipele ei – London City Lionesses, Olympique Lyonnais sau Washington Spirit. Kang are atâția bani, încât îi asigură lui Trinity Rodman un salariu mult mai bun decât salarii asigurate de Barcelona unor jucătoare mult superioare americancei – Putellas, Bonmatí, Pajor, Patri, Paredes sau Graham Hansen. Interul lui Herrera era o mașinărie superbă. Favoritul meu era Corso, „piciorul stâng al lui Dumnezeu”. Herrera a impus o disciplină de fier. Sloganul motivațional „cel care nu dă totul pe teren, nu dă nimic” folosit azi de Guardiola sau Flick a fost lansat de Herrera. „Magul”, cum i se mai spunea, a lansat și modelul apărătorului-atacant. Facchetti a strălucit pe un asemenea rol (75 de goluri!) și nu-l uita Dumnezeu prin treimea de teren a adversarilor, în timp ce aceștia atacau deja în preajma careului său de 16 metri, cum îi uită azi pe Balde sau Cucurella. Dacă un apărător poate contribui și în atac, e foarte bine, dar rolul său primordial rămâne cel de apărător, altfel devine „bulevardul” Balde sau „bulevardul” Cucurella. Dacă un vârf de atac are capacitatea fizică de a ajuta echipa în fazele de apărare, e foarte bine, dar rolul său primordial este să marcheze și dacă nu o face, degeaba e bun în fazele de apărare. Herrera și al său „Catennaccio”… Apărare om la om cu un „stoper măturător” de netrecut, Picchi. O minunăție. Pe scurt, „Magul” a produs o schimbare de paradigmă din care s-au dezvoltat apoi linii de antrenori devotați inovației. Nu sunt adeptul comparațiilor între jucători care au activat în epoci diferite. Diferențele sunt foarte mari începând cu echipamentele din fiecare epocă, calitatea gazonului etc. Îmi amintesc cuiele cu care erau atașate crampoanele. După o vreme, vârful lor străpungea talpa bocancului și la sfârșitul meciului talpa piciorului era toată o rană. Dacă ții azi în mână o gheată de fotbal realizezi că este o capodoperă. Dacă ții într-o mână o apărătoare folosită azi de Lewandowski, și în cealaltă mână una folosită cândva de László Kubala, simți cât de diferit cântăresc. Antrenamentele, pregătirea fizică, dietele speciale, hidratarea etc. Uitați-vă la filmulețe în care apar marii Di Stefano, Pușkaș și alții – niște domni cu ceva burticică. Ca să nu mai spun că, pe vremea lor, mingea era foarte grea. Epoci prea diferite pentru a crea clasamente pentru marii lor jucători. L-am văzut pe Pelé prima oară pe ecranul unui cinematograf. Înaintea filmelor era proiectat obligatoriul Jurnal de actualități – știri despre succesele din sate și orașe, recordurile din industrie și agricultură, nemaipomenitele progrese științifice, ce a spus tovarășul Secretar General al PCR, etc. În final, știri sportive. În Jurnalul din acea săptămână, știrea sportivă era turneul european al echipei braziliene F.C. Santos. Imaginile erau de la un meci în Bulgaria, probabil cu CSKA sau Levski Sofia. Iată-l pe puștiul Pelé – joacă altceva decât toți ceilalți. Uluitor. În săptămâna aceea m-am dus la toate cinematografele de pe Bulevard doar să mai văd o dată și încă o dată imaginile cu Pelé. Maradona a fost, firește, fascinant. Stilul de viață i-a făcut mare rău. Altfel ar fi avut mai multe statui, nu doar cele de la Napoli și din orașul natal. Pentru mine nu există întrebarea Messi sau Ronaldo. Diferența este enormă. Poziții diferite în echipă, înzestrări diferite. Messi face orice poate să facă Ronaldo, în afară de a da goluri cu capul, deși a dat câteva care au făcut istorie. Ronaldo nu poate să facă ce face Messi. S-a spus, pe drept cuvânt că, în vreme ce echipa joacă pentru Ronaldo, Messi joacă pentru echipă. La finalul carierei lor, probabil că Ronaldo va avea mai multe goluri marcate, dar Messi va avea de parte lui nu doar golurile, ci construcția jocului, golurile uluitoare date din lovituri libere, pasele de gol date altora. Și aici statisticile suferă de miopie. Pasele de gol (assists) ar trebui numărate altfel. Dai o pasă prin care lași un coechipier într-o poziție ideală de a marca, uneori chiar cu poarta goală în față, dar el ratează. Pasa de gol nu este numărată. Messi îl lasă pe Dembélé singur cu portarul, într-o poziție ideală, dar francezul ratează. Dacă marca, scorul devenea 4-0 și poate că în retur Liverpool ar fi avut mai mult de muncit pentru a se califica. Dar cum rămâne cu pasa lui Messi – a fost una de gol sau nu? Are vreo vină Messi că Dembélé a ratat dintr-o poziție din care ar fi marcat și Ferran Torres – omul care din cinci ocazii de gol ratează șase -, ba chiar și Adrian Mutu la cei 47 de ani ai săi? Dar dacă chiar vreți o comparație Messi vs. Ronaldo făcută pe statistici, luați perioada în care au jucat amândoi în Spania. Eu revăd, din când în când, pe YouTube, rezumate ale meciurilor din acea perioadă, bumbăcelile pe care i le administra Barcelona Realului, indiferent dacă meciurile se jucau la Madrid sau la Barcelona: Messi tăvălit de Cannavaro; șutuit de Ramos; doborât de rudimentarul Pepe, care îl calcă și pe mână, ca tacâmul să fie complet, dar Messi se ridică, îi întoarce pe toate părțile și dă gol sau pasă de gol. Antrenori ca Sir Alex Ferguson sau Fabio Capello, foști mari jucători ca Rio Ferdinand sau Ruud Gullit îl consideră pe Messi un ”extraterestru”. Evident, respect opinia că Ronaldo i-ar fi superior lui Messi, dar nu am cum să o împărtășesc.
„O echipă excelentă, furată la drumul mare într-o semifinală de campionat republican. Dacă Traian Tomescu n-ar fi deranjat atâta lume, câștigam campionatul la pas…” Fotografie din arhiva personală a lui Dorin Tudoran.
Despre jurnalul necunoscut al lui Cosașu, oameni și opere
Ionuț Vulpescu: Radu Cosașu a avut vreun rol? Vorbeați despre fotbal cu Belphegor? Știați că are un Jurnal? L-ați citit?
Dorin Tudoran: Nu, acel Jurnal nu am apucat să-l citesc. La celelalte întrebări găsiți răspunsul aici – https://www.tudoran.net/post/cosa%C8%99u-convingeri-vs-damblale
Textul dedicației: „Foarte dragului meu Dorin Tudoran – unuia dintre cei mai îndreptăți să-mi asculte și să-mi judece autodenunțurile. Fratern, Cosașu. August 2002, București (cu o vinovată întîrziere)” Fotografie din arhiva personală a lui Dorin Tudoran.
Ionuț Vulpescu: Omul sau Opera?
Dorin Tudoran: Nu pot decât să repet ce am spus de câteva ori. Omul salvează doar Omul – fapte mai puțin demne de respect sunt aruncate în uitare de o faptă extraordinară. Opera salvează doar Opera – o carte excelentă aruncă în uitare cărțile slabe. Problema este cea a vieții de zi cu zi – pe stradă nu ne întâlnim cu Opera, ci cu Omul. Și dacă Omul scuipă sau înjură de mamă, reacția noastră nu este „Domne, ce Operă minunată are Omul ăsta!” Rațional este să judecăm Opera și Omul cu mijloace proprii materialului cântărit.
Dorin Tudoran: „Pentru mine miza nu a fost să ajung “cineva”
Ionuț Vulpescu: „Dorin Tudoran și-a cultivat nu numai talentul, s-a complăcut în anacronismul de a miza și pe caracter”. Spunea profesorul Mircea Martin despre dumneavoastră acum mai bine de 30 de ani. Dacă atunci miza pe caracter era anacronism, azi ce este?
Dorin Tudoran: Miza pe caracter a fost întotdeauna „anacronică”. Un priceput la toate îmi transmitea că am fost și înainte de 1989, și după, un „defazat”. Da, n-am fost „pe fază”. Continui să nu fiu. Pentru mine miza nu a fost să ajung „cineva” (președinte de ceva, parlamentar, ambasador, director de nu știu ce, redactor-șef etc.), ci să rămân așa cum cred că se cuvine și am obligația să fiu. Dacă am reușit întotdeauna, e altă treabă.
După o lansare a volumului „Eu, fiul lor – Dosar de Securitate”– cu prietenii Sorin Antohi, Marius Oprea, Harry Tavitian și Mircea Martin. Fotografie din arhiva personală a lui Dorin Tudoran.
Ionuț Vulpescu: „Poeții sunt imprevizibili. Și atunci când decid să tacă, și atunci când hotărăsc că ar mai avea ceva de spus. De preferat ar fi să tacă, dacă nu mai au nimic esențial de spus.” E tăcerea poeziei sau surzenia lumii?
Dorin Tudoran: Vorbim despre comunicare ? Dacă da, cea mai bună definiție a comunicării nu a dat-o vreun guru contemporan al acestei științe, ci Montaigne: „La parole est à moitié à celui qui écoute, et à moitié à celui qui parle“.
Dorin TUDORAN este un mare poet, eseist, publicist și dizident politic român; suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să publicăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…) și din CERTOCRAȚIA
Facebook
WhatsApp
TikTok
