Cică trebuie să mâncăm o cantitate suficientă de folați (vitamina nu știu care). Astfel ne vom simți sănătoși și uau! tine Vorba ceea: Lăsați folații să vină la mine!
Am venit pe lume în locul fratelui meu Eugen, care a murit la doar câteva luni de la naștere. Penicilina de-abia atunci a apărut. Eugen, săracul, n-a prins-o. Poate ar fi trăit. Lasă, cumnată – îi zicea mamei tanti Lucreția, una din surorile tatei – c-o să mai faci alții. Îmi venea s-o strâng de gât, când îmi zicea vorba asta – spunea mama. E drept, tanti Lucreția nu strălucea prin cine știe ce valori ale minții. Îmi amintesc cum în copilărie tanti Lucreția venea pe la părinții ei, bunicii mei, și trecea la plecare și pe la noi. Dar de ce trecea?! Ca să se ducă la closet. Ce mai faci cumnată? – îi zicea mamei când intra pe poartă și tunde-o spre closet. Când o vedea, mama spunea cu umor: Ia, uite, iar vine Lucreția la closet. Nenea Rotundu, soțul tantii, repara radiouri, televizoare. Juma din sat ținea la el, că le repara televizoarele. Când am ajuns student, l-am întâlnit pe Rotundu la cabinetul fonic al Universității. D-na Negru, rusoaică și o frumusețe de femeie, îl curta – avea nevoie de el la cabinet. D-na Negru îi spunea pe numele mic: „Hai, nea Mitică, și ajută-mă, că iar s-au stricat hârburile celea.” Mergeam la el la cabinet și vorbeam. Tanti Lucreția murise: „Măi, Răducule, acuma schimb muierile ca pe cămăși”.
Cred că mi se prăvale mintea: Am vrut să scriu ceva pe Facebook, dar până am deschis, până am băut ceva apă, am uitat ce voiam să scriu. De fapt, am văzut pe fereastră un băiat care, probabil, vine de la magazin. De unde are ăsta bani? Mereu merge la „una mică” la magazin. Și sunt mulți acasă, plus că taică-său e olog. Iar maică-sa e o minune de frumusețe. Într-o zi am văzut o soră de-a lui: seamănă perfect cu mama: la fel de frumoasă. Nu mai dau amănunte ca să nu fie recunoscut.
O notă feisbuchistă de acum patru ani. Fiindcă pînă acum cîteva zile a tot plouat, au năvălit deodată treburile prin grădină, plus că mai sînt și alte treburi cu Paștele. Așa că-i dau zor prin grădină. Maria îi spune mamei: „Ia uitați-vă ce băiat harnic aveți.” Mama, care nu și-a pierdut spiritul nici la 90 de ani: „Ei, samănă cu mă-sa.”
Când mă trezesc, primul gând: s-o văd pe cățelușa Duca. O văd pe fereastră, deschid ușa și ea dă cu botul peste picioarele mele: Hai, mă, mă mai iubești?
Mă trezesc pe la 5.30. E deja lumină. Mă uit pe fereastră, la păsărele, aud cățelușa la ușă (Maria a vrut să o mutăm în ogradă, dar ea găsește mereu soluții și trece mereu și ne păzește la ușă.) Mama îmi bate în ușă: vrea cafea. A băut toată viața dimineața cafea și are, uite, 94 de ani. Eu beau nes, dar am și cafea. Pentru musafiri. În ce lună suntem?”, mă întreabă mama. Și eu am început să uit. E drept, nu m-au interesat niciodată zilele. Doar când eram la serviciu – ca să știu când vine sfârșitul stămânii (așa se zicea de către cei vechi). Ar trebui să lucrez ceva, dar n-am dispoziție. Pensionar, deh! Până una alta admir ursulețul de pluș pe care l-am agățat de veioza pe care mi-a cumpărat-o Vlăduț și cu Tania: Cu două becuri, ca un stârc. Ca în fiecare dimineață – îmi dă puteri. I-am scos inimioara roșie de pe piept și așa pare mai seri, nu pentru donșoare ambetate. O d-nă cititoare îmi spune pe Facebook că ar trebui să scriu. I-am răspuns că am apărute 7 cărți de proze și o carte despre Ion Creangă. Iaca-șa! De ciudă am să merg la magazin după nesuri și poate după un pahar cu vin. Aș lua-o și pe Duca, cățelușa, dar Maria nu-mi dă voie – e drept e periculos pentru ea, nu-i învățată. Iar mașinile s-au înmulțit. La ora asta trec în neștire. Maria i-a cumpărat zgardă și tot felul de chestii. I-am spus – mai bine în ogradă și-n grădină (deși acum, când alcătuim straturi de ceapă, de usturoi și altele e „verboten”, cum zicea fascistul, „interzis” adică) decât s-o duc cu zgardă. Îmi spunea tata că în timpul războiului nemții, aliații noștri, înmulțiseră vorba asta. Asta ca și pe vremea lui Ceașcă. Numai că era „interzis” – de la acces interzis până la tovarășe și ștremeagul interzis, dar se regulau în prostie prin birourile alea de șefi. Cunosc niște cazuri. Poate o să scriu despre ele. Dar subiectul nu mi se potrivește. Tot românul critică. Eu, prin fire și educație, nu. Părinții, rudele tatei, ale mamei, mulții mei profesori, dragile mele colege, fetele de la 5-8 sau din liceu sau din facultate, Maria mea, apoi m-au învățat să fiu bun. Pe cei „ai dracului” i-am evitat. Na! E drept, și cu excepții. Mă atrăgea și răul la o anumită vârstă. Dar nu am seducția răului, ca Dostoievski, bunăoară. Sunt mai mălăieț. Da, dar mălăieț rimează cu măreț.
Era aici un băiat de-al mătușii mele – Ionel îl chema. Fratele lui, mai puțin nebun, locuia în oraș, avea o femeie tare deșteaptă. Și mătușa asta, sora tatei, era cam rea de gură, dar numai de gură. El, băiatul ei, era violent. Iar în timpul războiului, când tata și ceilalți frați erau pe front, mătușa Tinca s-a culcat cu tot felul de soldați: nemți, ruși și români. Era o internaționalistă, după cum se vede. Ba și cu un italian, Giani. Când au venit tata și frații lui de pe front au alungat-o de acasă – le-a făcut neamul de râs. Când a venit moș Petrache, soțul ei, de pe front (căzuse prizonier la ruși, l-au ținut ăștia în lagăr până prin 1955, povestea că pe la Cercul Polar) au stat separați un timp. Pe urmă nenea Jorjică, nea Mihai, tata au primit rugămintea lui moș Petrache, care vorbea fârnâit: „Hai, măi, băieți, iertați-o pe Tinca”. Și au iertat-o, că erau creștini care chiar credeau în iertare. Când am cunoscut-o eu, eram copil: era mică și grasă. Venea la noi și mama îi făcea rochiile. „Hai, Săndică, că numai tu poți să îmbraci o doapă ca mine”. „Țață Tincă, nu mai cos, gata” Dar tot îi cosea. Venea la noi și se dezbracă să-i ia mama măsurile. Nu se rușina de noi, copiii. Altfel era o femeie tare de treabă. Mergeam cu Dan, vecinul meu, cu uratul la ei. Stăteau chiar în capul satului, sub pădure, nu se ducea mai nimeni la ei. Îi spunea mamei: „Vezi să-i spui lui Răducu să vină și pe la noi, că nimeni nu vine până aici”. Într-adevăr, era greu până la ei, în special ultima parte, mai ales cînd nu îngheța drumul și era noroios. Mătușa Tinca ne ieșea înainte, ne strângea la piept (motiv pentru care mă rușinam de pieptul ei imens) și ne dădea o sută de lei și un pahar de vin. „Ești nebună, fa, Tincă, fa. Dai vin la copchii”. Dar ea nu-l asculta. Cam ea învârtea casa.
După ce a murit tata (aveam 20 de ani) mergeam la nenea Mihai, unul din frații tatei. Mă simțeam bine cu el. Cred că și el cu mine. Eu aveam nevoie de un înlocuitor pentru tată. Nici nu-i spuneam mamei unde mă duc. Pe urmă m-am lipit de Maria, eram în anul întâi de facultate. La înmormântarea tatei au venit aproape toți colegii de grupă. M-am simțit tare bine pentru asta. „Vinovații” venirii colegilor la înmormântare trebuie să fi fost Jhon și Luș, colegii noștri de grupă și prietenii noștri. Sunt și acum. Îmi dau seama acum ce importanți sunt prietenii în viață.
Ticăloșiiii de grauri îmi scot arpagicul din pământ și-l mănâncă. Maria îmi spune: ”Nu se poate, că-i în pământ.” „Uite că se poate: i-am văzut azi dimineață”. Îi alung, după un sfert de oră apar iar. Au niște ciocuri subțiri și ascuțite. Plus că a plouat și pământu-i moale.
În altă dezordine de idei, vecinul taie via, să-și asigure vinișorul la toamnă. Eu, mai leneș și mai cu bani, prefer să merg la magazin. Plus că mai întâlnesc acolo pe unul-altul. Ca să bei singur, nu are nici un haz. Mai o poveste, mai o bârfă, mai un banc, mai o gură de vin…
Vreau să vă mai spun o poveste de aici din sat. Până mi-a sparge capul vreunul. Poate știți versurile: Pe Siret la Nămoloasa unde s-a-necat mireasa. Ei, bine, eu știu una cu mortul „înecat”. Mi-a spus-o mama. Din copilăria ei. A fost un an tare ploios. Și a murit un om din Goruni pe ploile celea. Îi știu și numele, dar nu am să-l spun aici. Când să-l ducă la cimitir, boii s-au împiedicat (așa se duceau pe atunci mortul – cu boii), carul s-a răsturnat și mortul huștiuluc! într-o știoalnă de pe marginea drumului. Și mortul s-a tot dus pe apă. S-a crucit și popa peste rând. Au trebuit oamenii să caute o cange și să-l aducă la mal. Așa l-au îngropat – murat ca un șoarec, așa încheie mama.
Era un țigan aici în Tomești, Costică Munteanu îi zicea. A luat de nevastă pe o țigăncușă din Goruni, peste deal, Mama a fost chiar în clasă, la 1-4, cu această țigăncușă în satul mamei mele. Cu tenul alb-alb și cu ochii negri. Zâmbea mereu când vorbeai cu ea. Un zâmbet rușinos. Maria i-a făcut țiganului 7 sau 9 copii, nu mai știu. Când venea beat acasă, Costică o bătea – amărât de viața lui amară, de mulții copii, cine mai știe! Altminteri era muncitor, lucra cu ziua pe la oameni. Sau la GOSTAT care mai târziu s-a chemat IAS. Ea fugea la Goruni, la un frate de-a ei. El era „inimioara” ei, mi-a zis un copil de-al ei. Odată a făcut la fel. Costică s-a dus după ea, ca de obicei o împăca și o aducea acasă. După o vreme, iarăși se îmbăta și o bătea. Și totul o lua de la început. Dar mândria lui prostească de mascul lucra în el. S-a dus la ea, la acel frate al ei, cum spun, și a chemat-o la poartă – cică ca să se împace. A scos un cuțit ascuns în cămașă și i l-a înfipt în piept. Maria a făcut vai! a dus mâna la piept și a căzut moartă pe loc. Lui Costică i-au dat, nu știu, parcă 18 ani de pușcărie. A făcut vreo 12. Când a venit acasă, și-a luat altă țigancă. Era om bătrân de-acuma. Tata o întreba pe acea țigancă: „Nu ți-e frică că te-a omorâ și pe tine?” Ea râdea: „Nu mai omoară el nici un purice de-acuma. E om bătrân” Costică rânjea când o auzea. Și figura îi era alta. Umbla cu niște haine de orășean. Cu o căciulă din mușama, cred că de la „ajutoare”. Eu eram copil, mă îngrozeam de rânjetul lui.
Prin 87, cred (au trecut ceva ani și nu mai știu exact), am venit cu o pilă în Tomești, satul meu natal. Maria, tot cu pilă, a mers la Costuleni, la vreo 30 de kilometri. Eram piloși, pila noastră era tov. Ibănescu, primul secretar al județului Iași. Cum s-a întâmplat. Mergeam la nana Ileana, în Tătărași, pe strada Doctor Savini, sora mamei, care m-a botezat. Și îi tot spuneam de necazurile mele: amândoi în județul Bacău, venisem, dar numai pe un an, în Tomești (mulțumesc și acum, deși nu mai sunt în viață și deși știu că nu se suportau, directorilor Olteanu și Simionescu care ne-au ajutat; d-na Murgoci, care a murit anul trecut, inspectoarea școlară șefă a județului mă amenința: vezi că „la anul o să rămâi pe drumuri”). Iar nana Ileana mi-a zis într-o zi: „Măi, Radule, eu am să te ajut”. Eu mi-am zis: „Eh, bătrâna are păsărele. Cum să mă ajute?” Ei, bine, peste drum de casa nanei era un bloc unde a stat familia Ibănescu până a fi el prim secretar. Pe urmă s-au mutat la o locuință de protocol. Deh! D-na Ibănescu, o femeie tare miloasă, venea la nana și aducea de mâncare la iepurii nanei. Nana povestea că bătea cu pălmuța iepuroii că săreau pe iepuroaice. D-l Ibănescu povestea că el, prin secretar al județului, s-a dus undeva prin preajma Iașilor și a cosit iarbă pentru iepurii nanei. Ca să vedeți că nu erau numai ticăloși șefi pe vremea aceea. Ei, nana a vorbit cu d-na Ibănescu, d-na cu d-l Ibănescu și așa mi-au pus o piluță la marea știință. Ibănescu i-a dat un telefon d-nei Murgoci și… pila a fost gata: „O să rămâi pe drumuri la anul” mi-a zis doamna Murgoci. Dar eu râdeam sardonic în sinea mea și am insistat, am umblat cu pile și piluțe și am adus-o și pe Maria la Comarna. Făcea naveta vreo 30 de kilometri. În anul următor, într-adevăr, am rămas fără post. Dar tot vărul meu, băiatul nanei Ileana, profesor universitar, care îl avusese student pe un director de la CUG, mi-a băgat o pilă la CCSITUMP, un institut de cercetări pe lângă CUG și m-au angajat acolo ca traducător. Am dat un examen, dar nu a fost o problemă. Cu delegațiile de ruși, bulgari, etc, am învățat ca lumea limba rusă, ca, să vă spun o chestie, la școală nu înveți limba ca lumea. Am stat așa până în 89, la revoluție. Cu gașca de acolo, în frunte cu Casian Spiridon, Nicolae Panaite și alții am înființat revista Timpul, mă mândresc cu asta. Ședeam la băute cu băieții până seara târziu. Maria mă întreba: „Ce dracu faci tu acolo?” „Lasă că știu ce fac – e de bine. Așa se leagă prieteniile.” Și apoi le aveam cu scrisul. Știam asta, deși până atunci nu am scris nici un articol, nicăieri. Dar mi-am dat seama că știam mai bine ca alții.
- Sper ca vărul meu să nu se supere pentru informațiile astea. Nu știu de ce e foarte țăndăros.
Ora 18. A început ploaia. Cred că și cu ceva gheață. Aud în geam. Maria o ceartă pe cățelușa Duca, nu vreau să-i reproduc vorbele. Proasta nu mai poate de bucurie: dă din coadă! Parcă o iubesc și mai mult. Îmi rețin râsul să nu mă vadă Maria. Aș merge să beau un vin, dar nu am bani. Poate se miluiește Maria, dar nu cred, iar eu, am tăria mea – nu-i cer.
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
