TABLETA DE SÂMBĂTĂ – Ion Cosmin BUSUIOC – Între fapte reale și ficțiune

Această Tabletă i se datorează Maestrului, Alexandru  Pompiliu…

Marți, 4 februarie, am fost invitat de  Alexandru Pompiliu să mergem împreună la Pucioasa să vedem filmul  despre Experimentul/Fenomenul Pitești, „Între chin și amin”. Încercasem și noi să-l aducem la Târgoviște, chiar am vorbit cu o persoană direct implicată în crearea filmului și i-am spus despre ideea noastră, dar nu s-a putut. Condițiile cerute ca filmul să fie adus la Târgoviște ne depășeau. Dar măcar am încercat. Apropo de 4 februarie… 4 februarie e ziua eroului de la  Izvoarele, Traian Marinescu Geacu, omorât de Securitate, care după ce l-au împușcat, i-au străpuns inima cu o baionetă. În țara noastră plină de „anticomuniști” s-o fi dus careva să-i aprindă o lumânare?

Mărturisesc că atunci când am auzit că va fi lansat un film despre  Fenomenul Pitești nu      m-am silit și grăbit ca Marta să mă declar încântat. Da, tocmai eu care vorbesc despre crimele comunismului și care strig că acestea trebuie dezvăluite nu m-am înscris în rândul celor care așteptau cu sufletul la gură lansarea filmului, pentru că – am mai spus-o și o repet –  ceea ce s-a întâmplat în temnița de la Pitești e atât de cumplit încât nu te poți apropia oricum și mai ales să faci un film. E treabă serioasă și nu poate fi făcută oricum. Așa că am așteptat să îl văd.

În primul rând, acest film despre care s-a spus că e despre „Experimentul Pitești” are prea puțin „experiment Pitești” în el și prea multe „flashbackuri”. Scuza că filmul ar fi fost prea dur dacă s-ar fi redat toate metodele de tortură utilizate pe victimele de la Pitești, nu ține. Să fim serioși! Cinematografia e plină și prea plină de scene de cruzime și brutalitate. Spectatorii sau telespectatorii nu întorc privirea când văd personaje din filme de groază tăiate cu drujba sau toporul și nici „Urzeala Tronurilor” nu și-a pierdut publicul pentru că Ramsay Bolton jupuia personaje de vii. Ideea e că dacă tot te apuci de o treabă trebuie să o faci până la capăt. Cum a făcut copilul de 14 ani despre care am scris în editorialul de debut, când acesta a vorbit despre ce se întâmpla în lagărul de concentrare comunist  unde el era prizonier, a spus tot, tot, tot… Nu a trecut nimic cu vederea. 

În al doilea rând, nu am înțeles de ce într-un film bazat pe fapte reale, personajele nu poartă numele reale. De ce Ciumău și nu, Alexandru Dumitrescu – numele real al directorului temniței de la Pitești? De ce Petre Jugănaru și nu Eugen Țurcanu – numele real al celui care a avut grijă ca ideea comunistă a experimentului să fie aplicată pe deținuți? Am întrebat și mi  s-a dat un răspuns care m-a lăsat perplex,. un răspuns care mustea de „political correcteness”: „Ca nu cumva să ne dea în judecată familiile, rudele personajelor reale că stricăm imaginea înaintașilor lor.” Serios?  Așa se face într-un film bazat pe fapte reale? Cei care au făcut „Operațiunea Antropoid” sau „Omul cu inima de fier” cum au putut să folosească numele reale ale „Măcelarului de la Praga” – Reynard Heidrich – și ale celor din jurul lui și nu alte nume? Apoi, nu am înțeles ce căuta preotul Stavros în temnița de la Pitești. Acolo au fost chinuiți exclusiv studenți. Știu că unii vor spune că prea caut nod în papură, dar „Fenomenul Pitești” are unicitatea lui și trebuie respectată, nu are rost să plasăm lucruri, fapte, oameni într-un cadru în care nu au existat. Preoții arestați în vremea aceea nu ajungeau la Pitești, majoritatea erau trimiși la Gherla, pentru că la Gherla șef era Petrache Goiciu căruia mai mult decât orice îi plăcea să tortureze sau să omoare preoți. Pe unul dintre ei l-a pus să-l ponegrească pe Hristos. Preotul a refuzat categoric, pentru asta Goiciu l-a omorât, i-a băgat o coadă de mătură pe gură până în stomac.

În al treilea rând, și lucrul cel mai paradoxal în legătură cu acest film, este premiul internațional – printre multe alte premii – obținut anul trecut la categoria „cel mai bun film de ficțiune”. Rămâne un mister de ce a fost acceptat un astfel de premiu. Știu că un om pasionat de cinematografie sau care este implicat în acest domeniu îmi poate manipula un răspuns plin de termeni de specialitate care să explice de ce a fost acceptat un astfel de premiu. Dar orice ar spune, nu ține. Un astfel de premiu nu trebuia acceptat, mai ales că nu era singurul premiu internațional cu care a fost filmul distins. Da, un premiu internațional de film poate fi refuzat. Vezi cazul lui Marlon Brando. Acum, după ce premiul pentru „cel mai bun film de ficțiune” a fost acceptat rămân două întrebări: câte filme în genericul cărora se menționează „acest film este bazat pe fapte reale” au câștigat premiul pentru „cel mai bun film de ficțiune” și câte filme despre Holocaust au câștigat premiul pentru „cel mai bun film de ficțiune”?  Cred că niciun regizor al unui film despre Holocaust nu ar accepta un astfel de premiu și bine și cinstit este să facă asta.

Și în ultimul rând, în film nu trebuia să se treacă pe repede înainte peste momentul „lepădării de Dumnezeu” care era ultima și cea mai cruntă și oribilă etapă a reeducării de la Pitești, ci trebuia să se insiste cu vârf și îndesat asupra ei. Când era vorba despre credința în Dumnezeu atunci ieșea cel mai mult bestia din torționarii de la Pitești. Asta o spun toate victimele care au trecut prin teribilul experiment. Mulți dintre aceștia au povestit torturile la care au fost supuși, dar când li se cerea să spună cele cu privire la lepădarea de credință, răspundeau: „Vă spun tot ce mi-au făcut, dar nu mă puneți să spun ce ne cereau să zicem de Hristos și de Maica Domnului. Îmi e rușine.”  Ura față de Dumnezeu era principala forță care stătea în centrul „Experimentului Pitești”. Ateismul feroce din temnița de la Pitești nu era unul accidental sau doar o parte a reeducării, ci reprezenta pivotul central pentru că ateismul este inima întregului sistem comunist. Ar fi fost importantă accentuarea acestui aspect, mai ales că în zilele noastre există o teamă față de ceea ce este numit „neomarxism”, că „neomarxismul” este mult mai periculos decât comunismul, de parcă „neomarxiștii” au descoperit un fel de apă caldă, ceva cu totul  nou cu care vin să schimbe firea lucrurilor. Nimic mai fals. E aceeași ciorbă ateistă făcută după rețeta din Manifestul Partidului Comunist, nimic nu e nou în propaganda „neomarxistă”. 

Acest articol nu este împotriva filmului „Între chin și amin”, când aveți posibilitatea mergeți să îl vedeți. Dar pentru că sunt credincios principiului  „când te apuci de o treabă fă-o fără nicio meteahnă”, trebuia să scriu toate acestea.

 


Valeriana

Gurmand + Raiman
Daca ti-a placut acest articol il poti distribui:

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro