TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – LECȚIA DESPRE SINGURĂTATE

Un mare dirijor român, Ion MARIN, fiul celui care a construit MADRIGALUL, spunea că au fost mulți ani până când și-a dat seama că singurătatea e un privilegiu. Te obligă să fii foarte cinstit cu tine şi să-ţi împingi limitele. Impune o igienă morală, etică, în care nu începi prin a judeca şi prin a da vina pe ceilalţi. Tendinţa este, întotdeauna, să vezi nefastul din jur şi să spui: dacă aş fi eu, aş face… Vedeţi, acest „dacă”… Nu. Începi, întâi, prin a face.

Cineva scria că „să îndrăznești să trăieşti singur” este un curaj foarte rar, mulţi ar prefera să-şi întâlnească cei mai răi duşmani pe câmpul de luptă decât propriile inimi într-o cameră izolată. E atât de multă singurătate în lumea de azi; o mare Doamnă a prozei contemporane rostea cu amărăciune: silă, fiecare-şi ştie sufletul lui şi nu e fericire în niciunul.  Și mai știți cum se spune, foloseşte singurătatea, dar nu fi folosit de ea.

Să ni-l amintim și pe Seneca, singurătatea este pentru spirit ceea ce hrana este pentru corp.  Sunt locuri şi momente în care un om este atât de singur, încât poate vedea întreaga lume. E de ajuns să-i priviți pe bătrânii neajutorați, măsurând fiecare bănuț din pensia lor de mizerie, mișcându-se greu printre tarabele din piață, căutând ceva mai ieftin, le tremură mâinile prin crăpăturile goale ale portofelului.

Din moment ce atât de mulţi se simt singuri, ar fi de un egoism nescuzabil să te simţi singur de unul singur. O spune un om ajuns la înțelepciunea bătrâneții.  Și totuși, singurătatea e soarta spiritelor superioare.  Balzac credea că singurătatea este un lucru frumos, dar ai nevoie de cineva, ca să-ţi spună că singurătatea este un lucru frumos; doar că singurătatea muşcă uneori chiar din inimă. Poetul Târgoviștei noastre, Gheorghe Tomozei, scria într-o carte:  atâta vânt, câtă singurătate, zăpezile, statui evaporate…

Alt poet:  singurătatea e peste tot în acest oraş fără somn, poemul începe cu ea, ca un clopot departe stins într-un  ecou;   singurătatea e o gară veche, cu liniile scoase demult, în ea nimeni nu vine, nimeni nu trece, timpul se plictiseşte aşteptând ceva ce nu se mai întâmplă, apoi se pregăteşte de somn lung. Mie mi-a plăcut întotdeauna să beau vinul cu prietenii, numai dragostea cere singurătate… Domnul Sadoveanu  avea dreptate, dar eu mă plimb mai rar pe străzile orașului meu, apăsate de ruinele de azi, scobite de gospodari de doi bani… Și da,

singurătatea omului nu este altceva decât frica de viaţă.