LUMEA CU MASCĂ – Constantin CIUCĂ – Regele cu pene

O amintire…  despre scrierea romanului „Regele cu pene”– ed. Cartea Românească 2009. Am scris mereu parcă înadinsul lucrurilor. Nu am avut niciodată vreun birou dedicat, bibliotecă şi, cu atât mai puțin o sufragerie însorită prin ferestrele largi ale căreia să se vadă vreo pădure sau vreun râu, în care să mă instalez comod și să scriu. O parte din romanul acesta, care mie însumi îmi foloseşte drept geamandură pentru a-mi aminti de unde încep apele mele adânci, a fost scrisă într-o cameră coşcovită dintr-un orăşel dobrogean apatic şi fierbinte. O altă parte a fost scrisă în singurătatea sterilă cu iz de chilie din apartamentul părinților mei dintr-un cartier mărginaș al unui oraș fost boieresc, căruia nu îndrăzneam să îi deschid geamurile pentru că pe spațiul din faţa blocului unde trebuiau să fie ronduri de crăițe, petunii și panseluțe, se strângeau să facă grătare şi să bea bere cât e ziua de lungă o ciurdă de ţigani care se întreceau unii pe alţii cu mereu aceeași gamă de râgâieli sonore. Le mulțumesc și lor, pentru că ce-ar fi fost romanul ăsta fără nevroză? În fine, o altă parte a romanului a fost scrisă printre portocalii înfloriţi în alb şi leandrii plesniţi în ciclam din cetatea mereu însorită a Fesului, pe pământul roşu şi fierbinte al Marocului. Acolo, într-o cameră mică dar curată, cu senzaţia care nu m-a părăsit niciodată, a unui prizonierat amical şi benevol, am scris în fiecare dimineață, de la prima chemare a muezinului până la ora fierbinţelii când trebuia să abandonez totul şi să mă trântesc în jetul de aer condiționat din salon, cele mai reușite pagini ale volumului doi. A ieșit o carte singulară, de care criticii s-au ferit și au lăsat-o deoparte tocmai pentru că nu știau de unde să o apuce. Dar care are împachetată în ea trăiri și emoții adânci ale tinereții mele și o viziune neobișnuită asupra vieții a scriitorului acela tânăr de care acum îmi e dor.

Prietenul meu, Petrică… Vine o vreme când, dacă vrei să intri și tu în rândul lumii, trebuie să îți iei o pisică. Am avut odată un siamez cu ochi albaștri pe nume Petrică, motan de soi, căruia puteam să îi fac orice că el tot nu se dezlipea de mine. Dacă mă duceam în bucătărie, venea și el și se așeza pe un scaun și stătea acolo, degeaba, doar ca să fie lângă mine. Dacă mergeam în dormitor, venea și el tacticos în pat și mă călca cu pernuțele lui moi pe piept și pe cap până ajungea la chelie și se lungea pe ea de la o ureche la alta ca o căciulă de schi. Și stătea așa, pe chelia mea și se mai curăța prin gheare din când în când. Daca eram la calculator, se urca pe birou și dădea cu coada prin hârtiile de acolo. Dacă mergeam la Piatra Neamț, la Constanța sau la Brașov, Petrică era primul în mașină pe locul din dreapta și după ce plecam se ridica pe picioarele din spate și se uita gânditor afară la copacii care se derulau prin geamul lateral. Eram prieteni la cataramă. Într-atât de prieteni încât chiar ajunsesem să îi destăinui o parte din problemele mele personale despre care nu vorbeam cu nimeni altcineva. El era atent, mă privea înțelegător cu ochii lui albaștri și dădea, afirmativ sau negativ, din coadă. Numai că într-o zi s-a instalat în ochii lui frumoși o tristețe sfâșietoare. Devenise melancolic și visător și era într-atât de preocupat de ceva încât nici măcar nu mai tresărea când auzea deschizându-se ușa frigiderului. Dădea doar puțin din coadă a lehamite și se lungea visător pe covor, in dreptul ușii. Apoi tristețea din ochii lui a devenit sonoră. Vocală. Din ce în ce mai vocală. Adică a început Petrică al meu să miorlăie de se auzea până la parter, de la etajul patru de la mine. Și miorlăia Petrică, și miorlăia cât era ziua de lungă. Și cât era noaptea de lungă. Orice îi spuneam, degeaba. Orice discuție aveam cu el, degeaba. Orice îi dădeam, degeaba. Nici de sardine nu se mai atingea. Nu mă mai înțelegeam deloc cu el. iar noaptea săream din somn speriat. Ieșea în balcon, se suia pe buza lui și de acolo se tânguia orașului ore în șir cu niște miorlăituri care ar fi impresionat și pe cea mai înrăită maidaneză. Dar care, îi impresionau chiar mai tare pe vecinii mei de scară. Ce să fac? mi-am zis. Petrică era un motan de interior, aristocrat, cu maniere și cu pretenții, crescut pe bani grei. Cum să îi dau drumul printre cotoii sălbatici din cartier care habar nu au ce e acela un computer și care l-ar fi rupt în bucăți în doi timpi și trei mișcări? Așa că într-o seară, după ce a băgat blocul în sperieți cu miorlăituri, iar vecina de sub mine care suferă de sindrom bipolar a ieșit nevricoasă pe balcon și mi-a strigat, desfigurată de ură, să omor dracului pisica aia nebună că ea nu se mai odihnește de o săptămână, l-am luat în brațe și am început să îi dau câteva sfaturi despre pisicuțe și despre cum trebuia să facă cu el. La sfârșit i-am zis: Petrică, prietene, gata, acum ești de capul tău! Ai grijă ce faci și succes la pisicuțe! Și, cu inima ruptă, l-am pus pe cimentul palierului de la etajul patru. Petrică a făcut tot palierul, a cotit-o pe scări, s-a mai uitat o dată înapoi înspre mine și dus a fost pe ele în jos. M-am uitat lung după el cu inima strânsă, gata să îmi dea lacrimile. Știam că îl văd pentru ultima oară! Am suferit, ca să spun așa, ca un câine. Toată noaptea m-am sucit și m-am perpelit imaginându-mi-l sfâșiat de vagabonzii ăia nemernici de prin toate cotloanele orașului. M-am trezit vânăt, ca după priveghi. A doua zi m-am uitat în jos de pe balcon, am ieșit prin cartier, m-am plimbat în sus și în jos. Nimic. Petrică era dus. La fel și a doua noapte. Nu mai eram om. Dimineața, mergând spre baie, aud un fel de bătaie în ușa de la intrare. Era ziua în care venea lăptarul. Deschid să iau laptele. Ei bine, cine stătea în fund și dădea din coadă pe preșul din fața ușii? Petrică. M-am repezit ca nebunul și l-am luat în brațe. I-am spus tot felul de cuvinte frumoase. L-am băgat în casă și i-am făcut toate poftele cu Kitti Kat și cu peștele de plastic, iar în ziua aia nici nu m-am mai dus la cursuri. Am rămas amândoi și ne-am jucat. Doamne ce bucuros am fost! Și-a făcut el cât și-a făcut de cap cu maidanezele și a văzut cam cum e lumea în sălbăticie, dar pe urmă s-a întors la peștișorul de plastic și la Kitti Kat, și seara mi s-a întins leneș pe chelie! Am dormit netulburat și a doua zi dimineața m-am trezit bucuros de parcă peste noapte câștigasem la loto. Doamne, ce bună e prietenia!

CONSTANTIN  CIUCĂ  este un foarte cunoscut  poet, prozator și, desigur, fost profesor de „Carabella”…

 

Distribuie:

Turbnobio

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Flax Gopo
Webhosting Armand Media Star Sistems Security - Paza si protectie

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro