12 august… Am de câteva zile o dorință profundă de a merge la mare. Pe coastă, să revăd oceanul. Este bizar că trăiesc totuși atât de aproape de ocean și atât de rar l-am văzut. Îmi găsesc mereu refugiul în somn, însă nu mă simt mereu mai bine sau mai odihnit. Știu exact când ar trebui să dorm și dorm și când nu ar trebui să dorm, când ar trebui să stau treaz, pentru că voi afla ceva, voi prinde ceva ce altfel nu aș putea prinde, adormit fiind. Găsesc un puternic narcotic în teatrul radiofonic pe care deseori îl pun înainte de somn. Nici măcar nu mai știu autorul sau piesa. Este o atmosferă plăcută și îmi place să rămân acolo ca într-un palat imaginar. Cât de diferite trebuie să fie viețile noastre, din moment ce atât de mulți vor să scape, să evadeze. De la cei mai săraci, la cei care o fac prin droguri, la funcționarii white-collar care o fac și ei prin diferite substanțe, jocuri video, conținut digital, sex, politică — toți oamenii au nevoie să evadeze către viața pe care și-ar dori-o.
Însă, neavând ambiția sau puterea, capacitatea de a avea acea viață, ne mulțumim cu droguri care ne amorțesc. Căci de multe ori pare ca e preferabil să nu mai simți nimic. În teatrul radiofonic mă simt ca într-un hotel vechi la malul mării sau într-un han irlandez, bătut de ploi și de stropii valurilor sălbatice ale Atlanticului. E o anumită țăcăneală în a te refugia cât mai adânc în mintea ta. Dar e preferabil acest refugiu alcoolului, heroinei, cocainei. În fond, cine te poate arăta cu degetul pe stradă, zicând: „Ia uite, bă, și la ăla. Trăiește în lumea lui fabricată. Băi, solipsistule.”
Vânzoleala de pe MacCurtain Street este întotdeauna un motiv de fascinație pentru mine. Aș putea spune că toți cei de acolo se adună la Shelbourne sau Dan Lowrey întocmai pentru a menține imaginea unei scene, pentru a menține o iluzie. Adevărul este că nimeni nu poate refuza tihna și plăcerea nopților de vară. E tihna și euforia aceea care îți intră în creier asemenea codeinei și își face loc pe un fotoliu comod și moale, cu un pahar de coniac și un trabuc fin. La mese, în baruri, pe terase, nimeni nu spune nimic. E un fel de contract social. Vorbim vrute și nevrute, e ok, nu-i nicio problemă dacă nu spunem nimic important.
Pe Marina, desișul acela care ascundea ruinele a două castele a fost curățat. Acum te poți plimba liniștit și vedea un castel-folly construit în 1840. „Folly” i se spune în engleză pentru că un castel nu mai avea rost în 1840; era pur și simplu un capriciu, un ornament. Celălalt castel, sau ruină, datează din secolul al XVI-lea, iar turnul este aproape în întregime acoperit de iederă. Avem nevoie de castele și palate. După părerea mea, nu s-au construit destule. Gaby de la Paladar îmi zâmbește frumos de fiecare dată când ajung acolo. Parcă așa o cheamă. Tind să uit numele oamenilor. Atât de multe nume. Pe vremuri însemnau ceva. Acum…
Am anotimpuri când sunt plin de joie de vivre și privesc femeile din jur ca un corsar maur scăpat din lanțurile unei galere spaniole și anotimpuri când, efectiv, doar ploaia mă calmează și mă face să dorm. Dacă te mână curiozitatea să-ți iei Mayfair, Carroll’s, Silk Cut, Camel în Irlanda sau orice altă țigară, ai o surpriză nasoală. Descoperi ceva chimic, scârbos și scump și începi să tânjești după o țigară bună. O țigară bună îți poate face o seară plăcută sau poate cumpăra puțin timp. Poate fi acel „hai că e bine” din pauza de cafea de la lucru. Dunhill vișiniu la cutie deluxe, din Grecia. Karelia. Parliament turcesc. Davidoff austriac. Dunhill albastru. Am frumoasa amintire a unui pachet de Dunhill fumat în piațeta Albrecht Dürer din cetatea veche a Nürnbergului, înfrigurat și amețit, vrăjit de frumusețea clădirilor și acoperișurilor din Nürnberg îmbrăcate în zăpadă. O atmosferă à la Thomas Mann. E în momentele acelea când ai vrea să călătorești undeva în imaginație. Și parcă ghicești limitele imaginației. Nu ți le-a pus nimeni. Tehnologia și vrăjirea tehnologică le-au pus acolo, cu acceptul și consimțământul nostru.
Un bec puternic de afară luminează de câte ori cineva trece prin dreptul senzorului, creând un spectacol frumos de lumini și umbre pe pereții caselor. În curând vine dimineața. Am o strategie nouă. Regele nordic din centrul tablei de Hnefatafl, șahul viking, trebuie să-și facă loc cât mai repede. Orice amânare se poate dovedi fatală. Dacă dușmanul este forțat să aleagă, descoperind o ariergardă acolo sau o avangardă dincolo, ei bine, regele deja a câștigat.
Teodor Constantin BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…
Facebook
WhatsApp
TikTok
