POVESTIRI DE DUMINICĂ – Dana BANU – Linia scurtă a vieții

1. Montana 1926 – Casa de la marginea pădurii de pini

   Peste văile din Montana coborâse deja lumina aurie a lui septembrie. Tot ce am să îți povestesc pare închis pentru totdeauna într-o sticlă de șampanie uitată pe una dintre terasele de marmură din Long Island după ce oamenii au plecat. Septembrie precum o catifea de aur vechi. Dar aici unde suntem acum, la marginea lumii cunoscute, nu există terase de marmură ci doar nesfârșite pajiști arse de căldura soarelui aspru, pierdute în umbra Munților Stâncoși. Niște uriași din piatră, munții aceștia.

   Prin toamna lui 1926, Julian Vance nu mai era deja omul care plecase pe front din New Haven. Purta pe chipul său acea grea aură a înfrângerii pe care banii – oricât de mulți ar fi ei – nu o pot ascunde. Croiul englezesc al costumului din stofă fină de lână, tăiat impecabil pe londoneza Savile Row, părea la fel de nepotrivit printre brazdele de pământ și prin praful roșcat din orășelul Helena pe cât ar fi fost un fonograf cântând ragtime în mijlocul unei furtuni de zăpadă, pe creste. Deși absurdul poate fi și chiar este de cele mai multe ori cel care oferă frumusețea lumii acesteia.

   Julian se retrăsese în Vestul sălbatic nu pentru a căuta aur sau terenuri ci pentru a îngropa o iluzie și pentru a-și construi una nouă. Mai frumoasă. O iluzie trufașă, din lemn de cedru și din marmură adusă pe calea ferată, tocmai din Est. Moșia și casa lui – pe care localnicii cu cizme pline de noroi și priviri pline de invidie o numeau cu ironie „Palatul din Bighorn” – se ridica solitară la marginea pădurii de pini. O construcție absurdă și magnifică.

   În fiecare sâmbătă seară, dinspre terasele vaste ale casei se auzeau acorduri stridente de jazz, cântate de muzicanți de culoare, aduși cu trenul de noapte tocmai de la Chicago. Se adunau acolo bărbați cu mâini aspre, îmbrăcați în haine de lucru dar purtând pistoale la curea și doamne ”de ocazie” în rochii scurte cu ciucuri strălucitori din argint. Beau toți până în zori gin de contrabandă adus din Canada și se amăgeau cu gândul că alcoolul va putea transfora acea margine de lume într-un salon din Manhattan. Julian stătea pe balconul lui de la etaj cu un pahar de cristal în mână, privind peste mulțimea ce râdea zgomotos. Nu asculta muzica. Privea căutând o siluetă printre aburii de alcool și fumul de țigară.

   Cu trei ani în urmă, în Dakota, la o petrecere din Plaza, în timp ce pe fundal se auzea orchestra lui Paul Whiteman, Evangeline îi spusese că nu ar putea trăi niciodată într-un loc fără lumini de neon. „Sălbăticia e pentru barbari, Julian,” îi șoptise ea râzând în spatele unui evantai din pene albe de struț, înainte de a fixa insistent cu privirea un moștenitor din Pennsylvania.  Julian cumpărase jumătate dintr-un munte în Montana și aprinsese pe el trei mii de becuri electrice — mai multe lumini decât aveau toate bulevardele din Helena la un loc. Se gândea cu o naivitate aproape copilărească la faptul că dacă lumina era destul de puternică, ea o va vedea chiar și de la o mie de mile depărtare, străpungând întunericul continentului.

   În noaptea aceea de început de toamnă – sau sfârșit de vară mai bine spus, așa cum septembrie este de fapt -, aerul mirosea a frunze arse și a ploaie rece care se apropia dinspre creste. Jazzul a amuțit brusc când un automobil Packard, cu faruri orbitoare ce tăiau noaptea, s-a oprit în fața treptelor de piatră. Zgomotul motorului a tăcut iar din mașină a coborât o femeie înfășurată într-o blană albă de vulpe. Era Evangeline. Ochii ei aveau aceeași strălucire melancolică și nesăbuită pe care Julian o iubise dintotdeauna. A trecut printre invitații uluiți, precum o apariție eterică și ireală, fără să se uite la nimeni, urcând treptele până când l-a găsit pe Julian.

   — Ai transformat un munte într-o cutie de bijuterii, Julian, a spus ea.

   Vocea îi tremura. Între ei se ridica un zid înalt format din toate nopțile pe care nu le-au trăit împreună. Un zid peste care nimic nu poate trece. Nici imaginația. Nici speranța. Nici măcar aducerile aminte.

   — Am vrut doar să mă asigur că nu te rătăcești dacă treci vreodată prin Vest, a răspuns el, schițând un zâmbet amar și întinzându-i un pahar.

   S-au plimbat până la marginea proprietății, acolo unde pajiștea tăiată îngrijit se oprea brusc în fața pădurii. Sub cerul uriaș al Montanei, care părea să-i strivească sub greutatea miliardelor de stele reci, toată opulența lui Julian — candelabrele de cristal, ginul scump, mașinile aduse pe comandă — părea fragilă, fără însemnate, ridicolă. Evangeline a privit spre crestele întunecate. Și-a înfășurat blana mai strâns în jurul umerilor.

   — E prea mult spațiu aici, Julian. Te face să te simți mic. Te face să simți că nimic din ce facem, din ce iubim sau din ce construim nu contează cu adevărat.

   — Nimic nu contează, a șoptit el, în afară de ceea ce am lăsat în urmă și refuzăm să uităm.

I-a atins mâna înmănușată în mătase albă dar în acea atingere a lui nu mai era pasiune ci doar nostalgia a ceva ce murise deja de mult. A înțeles atunci că nu pe Evangeline o adusese acolo ci doar o umbră dintr-un trecut care nu se va mai întoarce niciodată la ei. Femeia nu aparținea munților.

   Spre dimineață, când muzica tăcuse și ultimii invitați se împrăștiaseră ca frunzele în vânt, Packard-ul a plecat. Julian a rămas pe balcon, privind cum luminile roșii ale mașinii coborau șoseaua șerpuitoare spre gară, stingându-se definitiv în depărtare. Soarele a răsărit peste Montana, rece și magnific, spălând noaptea de aur și lăsând în urmă doar muntele nemișcat, un vis spulberat și o tăcere care avea să-l urmărească peste oceane, în drumul lui spre Răsărit. Un drum despre care vom afla data viitoare.

Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…