Societatea ne-a făcut să credem că există o vârstă anume pentru aproape orice, dacă vrem să ne asigurăm apartenența la grup și alinierea la așteptări și norme. O vârstă potrivită pentru studii, una pentru carieră, una pentru familie, una pentru schimbări importante și, mai ales, o mulțime de vârste după care anumite lucruri ar deveni, brusc, nepotrivite în ochii aceleiași societăți. Prea târziu să începi din nou. Prea târziu să înveți ceva. Prea târziu să schimbi profesia. Prea târziu să porți ceva, să pleci undeva, să te îndrăgostești, să te răzgândești, să te reinventezi.
Istorii, acuarelă, 2024, desen de Erica Oprea
Nu este întotdeauna foarte clar cine stabilește aceste termene și ce anume ne aduce respectarea lor cu precizia unui ceas elvețian, dar le preluăm cu o surprinzătoare ușurință și ajungem să le purtăm cu noi ca pe niște date de expirare dincolo de care nu se pot întâmpla decât dezastre.
Poate că una dintre cele mai stranii idei pe care le acceptăm este aceea că viața ar trebui să înainteze într-o ordine precisă și previzibilă, ca și cum ar exista un singur traseu corect. Nu doar că asta poate fi limitativ, ci devine aproape imposibil într-o lume a cărei viteză de schimbare nu ne mai permite să intuim nici ce s-ar putea întâmpla peste câteva luni. Mai mult decât atât, problematic este că ne preocupă mai mult dacă și când atingem anumite borne decât dacă suntem fericiți făcând asta. Ce te faci când ai reușit să urci un pisc, dar în tine se află doar un gol interior și preocuparea pentru următoarea țintă?
La optsprezece-nouăsprezece ani trebuie să știi ce vrei să faci. La treizeci ar trebui să ai lucrurile bine puse la punct. Mai târziu, schimbările par suspecte, iar începuturile pot părea o adevărată formă de nebunie. Totuși, ce se întâmplă atunci când ai muncit după reguli, ai fost disciplinat, productiv, eficient, corect, dar lumea care s-a construit pe acești piloni începe să nu mai existe? Ar trebui să-ți spui că e prea târziu și să te retragi?
Totuși, realitatea este că oamenii nu se dezvoltă după același calendar. Uneori descoperi la patruzeci de ani ceea ce nu puteai înțelege sau îndrăzni la douăzeci. Alteori renunți la un drum după ce ai investit ani întregi și zeci de speranțe în el, iar asta nu înseamnă neapărat că anii aceia au fost pierduți. Poate înseamnă doar că, între timp, ai devenit suficient de atent la tine încât să observi că nu mai vrei să mergi în aceeași direcție și suficient de înțelept încât să nu lași consecvența să devină o condamnare.
Există și începuturi care apar târziu tocmai pentru că înainte nu exista loc sau îndrăzneală pentru ele. O pasiune pentru care nu ți-ai oferit timp niciodată. O facultate începută după ce ai deja o profesie. O limbă străină. O călătorie amânată ani întregi. Pictura. Dansul. O iubire. Uneori, curajul sau dorința de a face un lucru vin mult după momentul în care ni s-a spus că ar fi trebuit să-l facem. Poate că aici se află, de fapt, confuzia. Luăm faptul că timpul schimbă posibilitățile drept dovadă că le anulează. Sigur că nu toate lucrurile pot fi începute oricând în aceleași condiții și nici fiecare alegere nu rămâne disponibilă la nesfârșit. Dar între această realitate și verdictul că „e prea târziu” există un spațiu mult mai larg decât suntem obișnuiți să recunoaștem.
Iar în spațiul acesta încap destule vieți pe care nu le-am prevăzut. Meserii descoperite după alte meserii, oameni întâlniți după relații despre care credeam că vor dura, locuri în care ajungem după ani de amânare, contexte în care nu ne-am fi imaginat, pasiuni pentru care abia acum avem răbdarea, curajul sau libertatea necesare. Poate că unele dintre ele nici nu ar fi avut aceeași formă dacă ar fi venit „la timp”. Atâta timp cât încă suntem în viață, poate că niciodată nu e „prea târziu”.
Erica OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
