INTERVIUL DE FEBRUARIE – ochi în ochi de Gabriel Enache

Șapte întrebări despre șapte posibile întâmplări, cu domnul Valeriu Gherghel…

unu: Aș putea face ipoteza că citeam ca să plâng, nu ca să înțeleg. Dar n-ar fi cu totul adevărat… Ce ne puteți spune că ați simțit, că ați văzut și că ați înțeles apropiindu-vă atât de mult de formele în care se arată, în care sunt așezate și se pun la dispoziția dumneavoastră textele scrise care vă conving, care vă alimentează începutul curtării, a cuceririi și a povestirii despre toate aceste întâmplări galante?

unu: Voi spune un truism. Oamenii citesc din pricini foarte variate, le-am inventariat în Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înțelepți cărțile?. Cei mai mulți caută amuzamentul și plăcerea. Unii, ca Harold Bloom, caută o „plăcere dificilă”. În fine, câțiva citesc de nevoie, ca să treacă un examen, să primească o diplomă de Master. În pasajul citat, eu fac aluzie la o lectură din copilărie. Deschideam Cavalerii teutoni de Henryk Sienkiewicz și ajungeam la scena în care un cavaler condamnat la moarte e salvat de o domniță. Mă bușea plânsul. În vremea aceea, eram cu siguranță mai simțitor decât sunt astăzi. Nu neg, multă lume plânge când se uită la filme îndeosebi, dar și când răsfoiește un roman de amor. Am ajuns s-o invidiez. Eu nu mai sunt în stare de o asemenea ispravă. M-am uscat.

doi: Într-un interviu (cu domnul Radu Cucuteanu) afirmați că arta cititului ar fi, pe scurt, următoarea: să citești cât mai puțin, să recitești cât mai mult și să meditezi la ceea ce recitești și mai mult. Nu credeți că acest mod de trăire și de asumare a actului (re)lecturii poate să conducă la o deviere spre ruperea legăturilor dintre ce s-a scris și ceea ce se scrie în prezent, adică între ce este deja scris și ce este încă în așteptarea receptării?

doi: Cum să nu? Eu am definit Arta lecturii, dar nu am spus că o și respect. Sunt un cititor păcătos, pervers, dacă vreți: cineva a comentat cândva și o astfel de lectură. Nu respect întru totul nobila artă a cititului, nu țin seama de ea, deși n-ar fi rău: recitesc foarte puțin și citesc din ce în ce mai mult. Iar asta mă îngrozește. Nu mint. M-am întrebat dacă (și cum) aș rezista un an doar cu cărțile pe care le-am citit și pe care le mai am în bibliotecă. Aș deschide o carte la întâmplare (o capodoperă, desigur), aș citi o frază, mi-aș aduce aminte despre ce e vorba în propoziție și aș deveni foarte trist: „numai chestii pe care le cunosc”. În consecință, mi-aș dori imediat cărți noi, dar interdicția de a le cumpăra m-ar scoate din minți. Și, probabil, mi-aș blestema hotărârea de a nu citi decât cărți gata citite. Concluzia acestei povești este una singură: nu aș rezista.

trei: Ați fost și poet, egalul lui Mihai Ursachi (Când mi-am simțit vocația de poet, m-am dus cu creațiile la Mihai Ursachi, el le-a citit cu luare aminte și mi-a mărturisit pe un ton foarte ferm: Doar eu scriu poezii la fel de bune!-interviu cu Robert Șerban). Unde v-ați oprit, dacă ați făcut-o, cu scrisul poeziei, cu asumarea condiției de poet și cu importanța ei în viața dumneavoastră?

trei: Poet nu prea am fost niciodată, păcatele mele, mai degrabă am versificat. Ca să fiu franc, am fost egalul lui Mihai Ursachi numai în opinia lui (care era foarte generoasă, ca de obicei), opinia  mea era cu totul alta și anume că versurile mele nu fac nici cât o ceapă degerată. Îl consideram, de pildă, pe Emil Brumaru un poet mai important decât amândoi la un loc. Dar asta nu i-am divulgat lui Mihai Ursachi, m-am ferit să nu-i lezez orgoliul și să-i subminez încrederea în sine. Mă întorc la chestiune. Din fericire, am renunțat să mai scriu poezii în Facultate, prin anul III, când ajunsesem la filosofii moderni. Citeam mult Kant, mult Spinoza, mult Fichte și proza lor uscată te lecuiește pentru totdeauna de poezie. Dacă vreți să NU deveniți poeți, dați examen la Filosofie și citiți o pagină din Leibniz… Îndemnul meu ar putea deveni un slogan al tinerilor cu aspirații lirice. Mă tem că toți poeții contemporani și-ar dori să devină poeți naționali și din cîte știu nu prea mai e loc. Avem mai mulți poeți naționali decât oricare nație din lume. Când mă plimb prin târg, observ câte un poet național la fiecare 5 minte. Uneori, când am mult noroc, chiar mai des. Dar o cunună de laur pentru fiecare poet de astăzi se mai găsește, sper.

patru: V-a reușit, cred eu, să scrieți un fel de roman al lecturii, să construiți un tunel care face legătura între senzorii celui care citește și carte, obiectul fizic pe care îl atinge în acel moment. Credeți că aceste stări empatice fără sfârșit – sunt sigur că nu mai poate fi vorba de sfârșit aici… – pot impune și așeza în firile acaparate anumite tulburări, anumite deformări în înțelegerea realității?

patru: Neîndoielnic, un roman al cititului n-am reușit să scriu, n-am talent de prozator (fiindcă n-am inventivitate narativă), n-am sedentarismul lor creativ, răbdarea lor placidă, și, în plus, nu mă pricep să construiesc intrigi pasionante. Cineva a spus că am o oarecare abilitate în a dramatiza ideile, în a le prezenta într-o formă narativă. Am luat, firește, spusa lui ca o laudă. În legătură cu ultima parte a întrebării, în Roata plăcerilor, am comentat opinia câtorva înțelepți că în timpul lecturii afectele se cuvin reprimate. Plăcerea lecturii, mai spun ei (ei fiind Kant și Schiller, să zicem)  nu se trăiește, se îndură. Nu poți citi decât după ce ai exersat ascetismul în pustia Hozevei. Pentru a judeca „obiectiv” o carte, procurorul nu trebuie să se lase în voia trăirilor vulgare. Mintea limpede cu cheltuială se ține… Totuși, lectura afectivă a rămas regula și nu excepția. Îmi pare rău că nu mai pot citi inocent. M-am uscat, probabil. Îmi pare și mai rău că nu mai sunt în stare să cobor în lumile descrise de prozatori, așa cum Don Quijote a părăsit lumea reală pentru o lume a închipuirii.

cinci: Literatura și filosofia, lectura și studiul lor, sunt două moduri de viață rupte din corpul colorat și atrăgător al visului și din starea de înțelegere pe care o transmite asumarea mirării, iar frecventarea lor implică și oferă moduri de trăire ale acestor vieți continue, infinite, de învățăcel și de cititor. Cât, sau până când se (mai) poate învăța folosind lectura pentru a nu lăsa să lâncezească, pentru a nu opri acest proces?

cinci: Nu sunt sigur că am înțeles întrebarea. Dar dacă vă referiți la faptul că necesitatea (id est meseria de profesor) m-a obligat să citesc și cărți de filosofie (fără să mă mir prea tare), voi divulga faptul că m-am hotărât foarte târziu să dau la Filosofie, pe vremea când examenul de admitere nu era chiar o bagatelă. Primul meu gând a fost să urmez Literele, mai precis Germanistica, să-i studiez pe Christian Morgenstern și Thomas Mann. Soarta (sau Hazardul, cum vreți) a vrut altceva. Cam în trimestrul al II-lea, doamna de Filosofie (Claudia Popa se numea și arăta ca o actriță de la Hollywood, aveam palpitații când îmi vorbea), mi-a precizat că dacă îmi voi urma primul impuls, voi ajunge în chipul cel mai necesar să predau Română la o școală generală din Deltă. Nu știu la ce localitate anume se referea. Dar am crezut-o pe cuvânt. N-am putut să-i rezist. Frumusețea e mai constrângătoare decât Adevărul. M-am reprofilat urgent și am învățat pe de rost (sau aproape) două manuale (pe atunci aveam o ținere de minte incomparabil mai bună decât în prezentul rostirii): cel de Psihologie și cel de Filosofie. Am trecut prin două teze și un examen oral. Cred că erau cam 15 candidați pe un loc. Am avut șansă și am intrat de la prima încercare. Deși nu cred că un text filosofic se salvează prin faptul că este (sau devine) literatură (asta e o părere destul de frecventă), lectura unor astfel de texte mi-a ordonat gândirea și scrisul. Un eseu trebuie să discute o opinie în așa chip încât și cititorii să fie convinși că acea opinie este justificată. Nu-mi place ceea ce americanii au numit „eseu narativ”. Dacă vreți să știți ce este un astfel de eseu, citiți Inelele lui Saturn, cartea lui W.G. Sebald. E așa, o chestie cu multe divagații, amintiri și poze, pe principiul „asociațiunilor libere” de care vorbesc psihanaliștii.

șase: Plimbarea(o plăcere!) impune un ceremonial, unul în care vă consumați foarte multe stări și gânduri în timpul căruia, probabil, căutați să (vă) liniștiți anumite senzații, dar care reușesc să tulbure altele. Există un final fericit, adică are ceremonialul plimbării putere de ajuns de mare să așeze și să liniștească gândurile celui care le-a pus la dispoziția ei?

șase: Nu sunt, din păcate, cel mai asiduu plimbăreț din Iași (unii pornesc de dimineață și revin acasă pe la amurg), dar mă pot mândri cu faptul că mă plimb zilnic. Mi-am făcut un traseu care durează cam o oră. L-am descris într-un articol pentru o anchetă în revista Steaua, cu numele „Străzile scriitorilor”. Nu-mi place să mă plimb prin centrul Iașilor, deși acolo îl puteai întâlni cândva, cu matematică exactitate, pe Mihai Ursachi. Centrul e inestetic și obositor, trebuie să-i saluți pe sus-numiții poeți naționali, să dai din cap, să zâmbești cu tâlc. Prefer să mă plimb pe Bahlui (un râu cam meschin) și, uneori, urc la Galata, care e o mănăstire de călugărițe, înființată după 1990. Au talent, cântă dumnezeiește de frumos, e o plăcere să le asculți, simți că n-ai trăit degeaba. Alături de biserica mănăstirii, întemeiată pe Petru Șchiopul pe la 1582, e un cimitir foarte instructiv. Chiar la intrare te întâmpină o cruce ruginită de fier și o inscripție scrijelită pe o tablă în formă de inimă, după moda veche: „Plop Vasile, 1891 – 1992. Poet”. Nu știu cine a fost matusalemicul poet: l-am căutat în dicționare și, desigur, Plop Vasile nu figurează în ele, dar voința lui de a i se grava pe cruce „Poet” și nu Profesor, Inginer, Om politic, mă înduioșează și mă edifică. Poate că va fi scris un poem genial (sau mai multe), n-am cum să verific, dar uitarea în care – fără să vrea – a căzut este o pildă teribilă de deșertăciune. Dacă scriitorii care se ciorovăiesc de la nimicuri, ar vizita locul acela și ar citi smeriți inscripția, ar înceta subit să-și mai dispute întâietatea. Dar folosul cel mai mare al unei plimbări, a spus-o cu maximă clarviziune însuși Aristotel, într-un pasaj memorabil din Metafizica, e sănătatea, Dacă vrei să ajungi înfloritor și împăcat la vârsta poetului Plop Vasile, e bine să ieși din casă și să-i pui o floare la mormânt…

șapte: Pitagora a ales să nu scrie, pentru că dorea ca gândirea lui să trăiască și după moarte în mintea discipolilor…- Borges. Dumneavoastră ați ales să scrieți despre aceste trepte care înlesnesc atingerea dintre minte și scris, dintre minte și lectură, dintre minte și toți senzorii disponibili care încurajează trăirea și desfășurarea acestor procese ascunse, procese care stabilesc raporturi clare de dependență. Cât din firea dumneavoastră se așază în tiparele senzoriale, în teritoriile acestea despre care doar bietul trup ar trebui să știe mai mult?

șapte: Pitagora s-a bizuit pe discipoli și pe un scriitor magnific ca Jorge Luis Borges. I-a dat mâna să nu scrie. A avut noroc și discipolii nu l-au uitat. Ba i-au atribuit și niște Versuri de aur. Nu am nici o garanție că ocupația scrisului folosește la ceva. E o gratuitate, o finalitate fără scop. Nu te face mai bun și nici mai bogat. Dar, uneori, când scriu, mă simt bine cu mine însumi. Și asta mi se pare suficient. Montaigne afirmă că și-a scris eseurile pentru rubedenii. A fost mult prea îndrăzneț. Eu scriu pentru o singură persoană. Și publicarea cărților mă confirmă.

 

 

 

Distribuie:

Turbnobio

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Flax Gopo
Webhosting Armand Media Star Sistems Security - Paza si protectie

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro