FIRUL ÎN PATRU – Claudia F. BADEA –  Eu sunt Idiotul lui Dostoievski 

Sunt unii, probabil majoritatea, care citesc literaturǎ beletristicǎ doar pentru acel „și-au trăit fericiți pânǎ la adânci bătrâneți.” Și-atunci, dacǎ vrei să-i stârnești cuiva pofta de lecturǎ, dacǎ vrei să-i pui în mânǎ cărți de oameni mari, nu începi niciodată cu literatura rusǎ și, în niciun caz, nu începi cu Dostoievski sau Tolstoi. Nu descrierile sunt problema, așa cum poate ai crede; dacǎ ai pus vreodată mâna pe vreo carte de-a lui Hugo sau Balzac, ai știi cǎ premiul pentru descrierea unui obiect în zeci de pagini aparține literaturii franceze. Problema e cǎ, în timp ce mării clasici francezi folosesc descrierile interminabile pentru a-ți arǎta statutul indicat de haina cuiva sau principiile vremii indicate de forma ferestrelor, literatura rusǎ folosește descrierile ca pe un duș rece – e o continuǎ aducere cu picioarele pe pământ la o realitate de care toatǎ lumea vrea sǎ fugǎ, la personaje care abia dacǎ sfârșesc trăind, darămite sǎ mai apuce sǎ fie și fericite. Clasicii ruși îți rup în bucăți orice iluzie și scotocesc atât de adânc în minte încât înțelegi cât de lipsit de moralitate este din partea ta sǎ visezi. Nu poți lǎsa din mânǎ o carte de Tolstoi, Dostoievski sau Bulgakov fără să-ți rămână un gol în stomac și fără sǎ ajungi să-ți pui întrebări despre întreaga existențǎ umană. 

Mi-a tot rămas în minte afirmația pe care o autoare contemporană a făcut-o sideratǎ la auzul temelor romanului la care lucrez: Cum adică nu ai nicio poveste de dragoste?! Și de fiecare datǎ îmi spun: Decât sǎ scriu o poveste de dragoste ca cele din literatura rusǎ, nu mai bine nu scriu niciuna?! Da, romanul meu nu are o poveste de iubire, nu are doi oameni care își trăiesc iadul pânǎ la clipa întâlnirii, dar are în schimb scuturarea literaturii ascuțite și moralizatoare a țării din care ne vin vânturile reci de iarnǎ. M-am gândit și eu o vreme, de ce romanul ăsta sau restul ideilor pentru altele, nu au în ele dorința de a hrăni iluziile dulci și de a condamna cititorii la visare. Am încercat sǎ le explic de multă vreme unor oameni cǎ finalurile exclusiv fericite nu mi se par sănătoase, dar am înțeles cǎ mulți fix pentru asta citesc. 

Dând însǎ zilele trecute peste un citat al lui Dostoievski („Sunt un prost cu inimă, dar fără minte, iar tu ești un prost cu minte, dar fără inimă; și amândoi suntem nefericiți, și amândoi suferim.”) mi-a fost mai clar ca niciodată de ce nu vreau sǎ scriu cărți cu povești de dragoste în care orice s-ar întâmpla, iubirea învinge mereu: nu vreau sǎ dau naștere unui Idiot! Eu sunt idiotul lui Dostoievski și-ar fi de-a dreptul ticǎlos din partea mea sǎ hrănesc alți idioți cu iluzia unei lumi în care existǎ finaluri fericite. 

Am trǎit perioada în care optimismul era prea puțin ca să-mi descrie viziunea asupra lumii. O firimiturǎ din mine încă mai sperǎ ca măcar în următoarea viațǎ sǎ trăiesc fie și pentru o zi în Republica lui Platon, dar cred cǎ fiecare nebun are dreptul sǎ viseze. Am trăit crezând cǎ bunătatea oamenilor nu e doar o mascǎ de interese, am trăit fiind convinsă cǎ energia mea va face lumea un loc mai bun. Am trǎit crezând cǎ poți salva oameni dacǎ-i iubești si mi-am sacrificat și eu fericirea pe altarul altruismului. Nu am știut multă vreme cum se suferă cu limite; nici azi nu sunt convinsă cǎ știu, dar am trăit crezând cǎ orice durere aș avea e un preț infim pentru fericirea colectivă. Am trǎit crezând cǎ doar dacǎ le spui oamenilor cǎ ceea ce fac nu e corect sau moral, îi va opri – credeam cǎ răul se oprește când îți explicǎ cineva ce e binele. 

Astăzi, deși n-am ajuns încă într-un sanatoriu, trăiesc delirul de final al idiotului. Toate valorile morale, tot ce visam sǎ pot da mai departe lumii într-o zi, mǎ ard de vie ca pe un rug al trezirii conștiinței. Văd lumea cum se prăbușește în hăul indolenței și-al egocentrismului. Trăiesc captivǎ, legată ca într-o cămașă de forță de conștiința mea, cu mâinile încrucișate spre spate și implorând universul să-mi pună și călușul ca măcar sǎ nu mai pot spune nimic. Stau ca un martor de cearǎ și asist la tot ce e dincolo de măștile lunii. Rațiunea înțelege cǎ nu poate spǎla lumea de păcura în care se scaldă, dar bine cǎ m-au legat la timp pentru cǎ sufletul meu încă mai vrea sǎ lupte. Stau în conștiință și mǎ uit cum cad bucăți mari de tencuialǎ putredă de pe pereții demnității umane. 

Singurul lucru pe care pot să-l mai fac azi e sǎ vorbesc în șoaptă cu cei care se apropie și sǎ sper cǎ într-o zi am să-mi pierd și eu mințile de tot și măcar n-am sǎ mai știu cât de tare mǎ strânge cămașa cu mâneci lungi. Tot ce-a rămas din mine e bunul simț a nu crea și alți idioți.