Știți cum se spune, lucrurile rele nu se văd în vremurile bune, până la urmă doar în reflux îți dai seama cine înoată dezbrăcat. Un mare filosof scria că uitarea și mersul mai departe sunt cea mai mare înțelepciune.
*
Să ne întoarcem, totuși, la Octavian Goga: Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoții improvizați astăzi în moraliști, miniștrii care s-au vândut o viață întreagă, deputații contrabandiști. Nu ne prăbușim nici de numărul dușmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoșătoare de meningită morală.
*
Uneori, ar fi mai bine să taci, decât să fii ecou. Iată un gând pe măsură, în oamenii frumoși e frumoasă și toamna. Pentru că, dacă tu găsești în viață un drum fără obstacole, probabil că drumul acela nu duce nicăieri.
*
Vorba lui Napoleon, în politică prostia nu e un handicap. Și ce rămâne după ei? O adiere de suflet pustiu, de suflet gol, imobilitatea unei existențe efemere (scuzați de vorbe grele!), adică o gară în care trenurile nu opresc niciodată. Am citit undeva că e mare nevoie să-ți asculți sufletul, dacă vrei să cunoști pe cineva. Are dreptate un prieten, politica lor e precum paradisul unor palavragii cu limbă ascuțită.
*
Când ai zece pași de făcut, nouă pași sunt jumătatea drumului. Nu-i așa? Dacă o femeie nu vorbește, nu trebuie întreruptă cu niciun chip.
***
Dintr-o „arhivă” de suflet, cu un colț de lacrimă…
Iepuraşul stă la rând la supermarket-ul din poiană. Intră ursul şi merge direct în faţă. Supărat, iepuraşul, ascuns în mulțime, strigă la el să stea la rând. Ursul se întoarce şi zice:
„A spus cineva ceva?” Tăcere, nimeni, nimic… Ajunge şi iepuraşul şi ia două sticle de vodcă. Se duce acasă, bea una, oftează, o bea şi pe a doua, apoi se ridică, bate cu pumnul (mă rog, lăbuța) în masă şi strigă: „Eu, bă, eu!”
*
O anecdotă cu… noroaie a lui Heinrich von Kleist. Îmi place mult umorul ei negru. Un condamnat la moarte era condus la spânzurătoare de câțiva soldați și de un capucin, care să-l împărtășească pe osândit. Pe câmp erau niște noroaie groaznice, iar osânditul se plângea lui Dumnezeu că, pe o vreme atât de rea și de urâtă, trebuie să parcurgă un drum atât de trist. Dar capucinul: „Taci, nemernicule, ce te tot plângi atâta? Nu te gândești că noi trebuie să ne și întoarcem prin noroaiele astea satanice? Și – adăuga Kleist – condamnatului, care simțise pe pielea lui glodurile drumului, nu i se părea atât de stupidă spusa capucinului.
Facebook
WhatsApp
TikTok
