Cei mai mici, cei mai vulnerabili nu ar trebui să fie și cei mai ignorați, dar ei nu contează pentru cel care răspunde numai dacă are ceva de câștigat. Vizionarul și oportunistul au curajul de a acționa, sunt atenți la context, știu să obțină scopul final, unul este concentrat pe câștigul propriu și imediat, nu are o direcție clară pe termen lung, nici reguli fixe, altul are principii și urmărește un ideal, un bine comun pe o perioadă mai mare de timp – dar știi în fața cui te afli nu după gloria argumentelor folosite, ci după modul în care te face să te simți… Ești atât de mic că nu-ți mai aparții?
În holul cabinetului veterinar, ținând în brațe cățelușa metisă, aflată sub efectul tot mai puternic al anesteziei (obligatorie în operația de sterilizare), băiatul a izbucnit în lacrimi – nu mai vreau ca nășica să mă trimită cu puii în crâng! Normalitatea satului românesc de acum o sută de ani, când această conduită era privită ca pe o măsură dură de supraviețuire, nu se substituie în mod natural legilor în vigoare, ca rezultat al evoluției medicinii veterinare, al schimbării mentalității, animalele nu mai sunt văzute acum ca unelte de muncă sau doar ca sursă de hrană, datorită urbanizării, progresului științific și tehnologic, ele sunt recunoscute ca ființe simțitoare, ca membri ai familiei, ca parteneri emoționali. Puii de pisică și de cățel nou-născuți au sistem nervos dezvoltat, percep durerea, frigul, foamea și frica – abandonarea lor, ca practică de rutină a controlului înmulțirii, este inumană și ilegală. Adulții, autori morali ai faptei, încalcă nevoia naturală a copilului de a proteja, ei transmit mesajul că o ființă vie poate fi aruncată atunci când devine o problemă, metodă simplistă și lipsită de empatie care poate fi copiată de copil și aplicată, mai târziu, în relațiile sale viitoare. Problema acestei practici este rezistența ei culturală, fiind repetată de generații, ea a fost normalizată. Copiii din mediul rural creșteau văzându-și părinții sau bunicii eliminând puii la naștere, înecându-i sau îngropându-i, ori abandonându-i în pădure, integrând gestul ca pe o sarcină administrativă firească a curții, lipsită de conotația unei cruzimi conștiente. Acum, dreptul la viață, respectul pentru viață, solidaritatea sună străin, suspect și pretențios. Atitudinea fatalistă și de victimizare, prejudecata și superstiția sunt forme de pasivitate în fața acțiunilor care demolează principiul civilizației construit pe empatie, pe compasiune.
În timp ce sterilizarea constituie obligație legală, (campaniile tot mai numeroase de sterilizare gratuită susținând acest demers), românii, în majoritatea lor, privesc sterilizarea pisicii și a câinelui ca pe o cruzime față de animal, un păcat, având credința că abandonarea, uciderea puilor sunt Milostenia lui Dumnezeu sau a oricui altcuiva… Gestul de compasiune al unui om, pornirea naturală de a acorda primul ajutor pisoilor nou-născuți găsiți în iarba înaltă, pe câmp, lângă un sac de gunoi care s-a rupt probabil când a fost aruncat, nu a trecut neobservat – alt sac, de această dată, bine strâns, pus în fața porții sale… (Ca un reflex de consolare al înțărcării premature, puii au confundat urechiușele, organele genitale și codița fratelui cu mamelonul mamei. Înainte de a muri sufocați, pisoii s-au mutilat unul pe altul). Din cauza dovezilor insuficiente, acești oameni nu sunt opriți de la a repeta actul de cruzime, iar autoritățile le permit, în continuare, să aibă animale. Mărturie stau neputința, vinovăția și frica din ochii copiilor care își pierd încrederea în sine, în părinți, pierd sentimentul de siguranță, devin insensibili, (ca mecanism de apărare), având să învețe modele greșite de responsabilitate… Ura și setea de răzbunare, resentimente trăite intens în mediul rural, (și nu doar aici), culminând cu acte de cruzime asupra oricărui animal sunt avertismentele unei condiții fizice și psihice în declin, ale unor suferințe care necesită intervenție și prevenție, începând cu apelul la asistența socială. Salvarea puilor, montarea unor camere de supraveghere și afișajul care să semnaleze că zona este monitorizată video și că abandonul constituie contravenție/infracțiune, alături de sesizarea autorităților (Poliția locală, Protecția animalelor, DSVSA), chiar fără probe directe, creează un istoric oficial al zonei, descurajând posibile acte de cruzime. Psihologia violenței descrie mecanismele prin care agresorii își justifică fapta. Deconectați de la valorile morale de bază și evitând responsabilitatea, comit acte de cruzime fără a simți vinovăție, empatie sau compasiune – modificându-și percepția asupra realității pentru ca fapta să pară acceptabilă. Banalizează consecințele, se victimizează, evită claritatea, neagă și declină autoritatea, folosesc, pentru a descrie fapta, exprimarea la diateza reflexivă, agresorul devenind un simplu martor, un observator al unui act pe care nu îl poate controla s-a făcut, s-a hotărât… Exagerezi, M-au obligat circumstanțele, Asta e, n-am avut de ales, Toată lumea face așa, Nu e treaba ta, Am ales răul mai mic, A meritat-o.
Dacă instruirea unui copil se face la școală, educația are loc în familie, ea este comportamentul părinților, nu vorbele lor de duh, oricât de imperios ar fi rostite în lumina faptelor contradictorii. Excesul poate fi confundat cu progresul – cumpărăturile comandate pe internet, jucăriile scumpe și destul de periculoase, pentru a crea intensități care să acopere răni lăsate de lipsa atenției, a mângâierii și a încurajării. Acești copiii abandonați emoțional învață că ceea ce simt nu este important, că gesturile simple, liniștea, vorbele calde, timpul petrecut împreună nu au valoare, că ele pot fi cumpărate și înlocuite oricând de lucruri materiale, în confortul cărora ajung să își găsească siguranța afectivă. Sărăcia poate face viața greu de îndurat, dar nu te transformă într-o fiară. Așa cum succesul profesional și financiar, performanța academică, excelența intelectuală, călătoriile și cărțile citite nu sunt în mod necesar garantul inteligenței emoționale. Oameni instruiți, cu gospodării bine închegate, prospere, cu statut social bun găsesc suficientă abandonarea puilor înțărcați, foarte bine îngrijiți până atunci. În timp ce se consolează cu această generozitate, de a nu-i fi răpit imediat de lângă mamă, se simt îndreptățiți de argumentul selecției naturale – supremația, supraviețuirea celui mai puternic. (Ei fiind în această situație cel puternic…) Judecă Natura cine trăiește și cine moare – Natura, Dumnezeu – acești țapi ispășitori de ocazie. Dacă ești un mândru și reușit exemplar, eroul darwinian, de ce nu simți amenințarea care ai devenit pentru proprii urmași?
Poate că noi, oamenii, dintre toate ființele, avem suflet… Dar cum și cei mai nemiloși trăiesc, prosperă chiar, deși par a fi complet lipsiți de această calitate? Poate pentru că trăim din sufletul celuilalt? Iar îngrijirea propriul suflet nu este altceva decât îngrijirea aproapelui, fie el și din altă specie.
Marilena VIȘINESCU a urmat cursurile Universității Babeș-Bolyai, din Cluj Napoca, specializarea Filosofie – Comunicare socială și Relații publice, a publicat mai multe cărți de poezie și este, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
