Vorbe din cotidianitatea medie
82.
Din nou, odiseea zilnică, naționalistă, carevasăzică: veneam către casă. Aș fi vrut să mai stau prin cotloanele Bucureștiului dar efectiv mă plictiseam. Îl știu pe de rost, ca fotografie tribală, mare, indeterminată. Când, în fața mea, cu o damă surâzătoare de mână, am zărit un personaj din romanele mele. Pe-ăla-l făcusem numai din imaginație, pentru că unele au un oarecare referent, fie și vag, ca aspect fizic, în realitate. Deci, personajul. Venea către mine cu fața lui sigură de sine, debordând de materialitatea ei tangibilă. Știam, însă, că-i iscat de mintea mea: sprâncenele stufoase, expresia feței, culoarea părului, liniștea de paradă cu care pășea, femeia durdulie și veselă ce-i era agățată de brațul lui stâng – identitate marcantă și mândrie. Totuși, apropiindu-se de mine – un nimeni în calea lui liberă -, am început să mă îndoiesc de așa-zisele mele puteri creatoare. Era un fel de Nilă ridicat în rang de la paznic la șofer personal. A fost cât pe-aci, ca Toma, să-l ating, să mă conving. Dar el a trecut imperturbabil pe lângă mine, mustind de forță și de autarhie suficientă. Odiseea mea, ca oricare alta, a devenit problematică: cine era Prezent, ieșit direct din inima Concretului, și cine era o simplă plăsmuire?
*
Să ne întoarcem la „primitivi”, să vedem care-i părerea lor despre aptitudinea de a scrie. Să ne oprim la un om oarecare, pe nume Duauf, de-acum ceva mii de ani. El are un fiu, Pepi, căruia-i dă sfaturi, în ceea ce se cheamă Sfaturile lui Duauf. Iată, apud Toynbee: „Orice meșteșugar care mânuie dalta este mai obosit decât acela care sapă pământul… Zidarul își caută de lucru dăltuind necontenit în piatra grea… Plugarul își vede sarcinile sporite și iar sporite… Țesătorul în dugheana lui o duce mai anevoie decât o lăuză… Ține minte, fiule: nu-i altă meserie fără de stăpân în afara meseriei de scrib. Și acolo el este stăpânul.” Ce vremuri, domnule! Cum, nimic despre bani?
*
Să ne uităm la mâinile noastre care se termină în gheare. Poate asta înseamnă să fii om.
*
Am deschis și am citit, mi-am văzut numele şi poza. Le-am privit calm. Nu mai era nimic de făcut, nimic de zis. Am privit și placheta: ce căuta numele meu pe ea? M-am întors către afară. Am contemplat frunzele bătucite de soare ale castanilor, de la o mică distanţă. N-am ridicat ochii la cer. N-am zis nimic.
*
Am băut ceva răcoritor, am gustat, am privit, n-am ascultat nimic. Am plătit, am intrat în mişcarea trupurilor, mi-am făcut culoar. Fără amintiri şi fără planuri. Au trecut pe lângă mine. Nu m-am întâlnit cu nimeni. Vid relaxant.
*
Ți-ai părăsit rădăcinile și ai călătorit în lumea promițătoare. Universala călătorie a eroului. Ai văzut chipurile lumii. Ai rătăcit printre ele. Te-ai luptat. Apoi te-ai retras. Te-ai reîntors, altul, la rădăcini și acolo ai văzut totul mic și împuținat, mare și miraculos fiind în imaginația ta trecută și prezentă, pe care ai folosit-o în romanele tale, unde ai creat un „comitat” sudic. Te-ai trezit într-un Macondo mitic, spulberat de vânturile istoriei: „Macondo era acum un vârtej îngrozitor de praf și dărâmături vânturate de furia acestui uragan biblic…”
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie și doctor în Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
