EDITORIALUL DE MIERCURI – Iuliana RICH – Târgovișteni în suflet și în gând

FRAGILITATEA ( partea întâi)

   Suntem fragili, nu putem trăi doar pentru noi, nici măcar ca recompensă pentru că am reușit în viață. Chiar dacă vrem să renunțăm la interacțiunea cu cineva drag, pentru o jumătate de zi sau numai câteva ore, pentru a fi cu noi înșine, nu reușim să ne facem fericiți, pentru că este tocmai acea interacțiune, cea care ne ajută să ne înțelegem pe noi înșine, mai bine. Trăind printre alții, ne validăm. Fragilitatea devine instrumentală. De câte ori nu ne-am pierdut pe noi, în vâltoarea emoțiilor? De câte ori nu am suferit, pentru a-i mulțumi pe alții? Fragilitatea umană este calea spre autocunoaștere, smerenie și transformare de sine. Când ne acceptăm propriile slăbiciuni, devenim mai puțin decât idealul râvnit, dar mai umani. Esența vieții o putem vedea din diverse perspective, pentru că fiecare am călătorit pe un drum ales de noi și de cei care ne-au îndrumat. Rămâne însă golul acela pe care numai cineva cunoscut, în care ne putem încrede, îl poate umple. Altfel, nu putem deveni varianta noastră cea mai bună.

   Percepută ca slăbiciune, fragilitatea ar însemna că ne spargem ușor, ca un vas de cristal căzut din mâna cuiva neatent, într-o expoziție de artă. Cioburile acelea de suflet nu se mai pot pune așa de ușor împreună, însă exercițiul traumei este în sine, formativ. Ne căutăm în adâncul firii și o luăm de la capăt. Dostoievski nu folosește termenul „fragilitate” ca pe un concept abstract, ci descrie fragilitatea sufletului uman, prins între suferință, orgoliu și căutarea mântuirii. Numai Dumnezeu poate să ne mântuiască, când omul are în el și un înger și un demon. ,,Nu minunea este cea care dă naştere credinţei în sufletul omului realist, ci credinţa dă naştere minunii. Dacă se va întâmpla ca realistul să creadă o dată, apoi tocmai din cauza realismului său el trebuie să accepte şi existenţa minunii’’, scrie el în ,,Frații Karamazov’’.

   Am crescut într-un sistem care ne-a maturizat forțat prin exercițiul adaptării. De tineri am descoperit fățărnicia, minciuna, corupția și cinismul celor care se pretindeau superiori nouă într-o societate pretinsă egalitară. Unii dintre ei au fost de-a dreptul canalii. Secretarii de partid, securiștii, șefii și șefuleții, ajutorii de băgători de seamă și cățeii sistemului, toți într-o clică acreditată de puterea întocmită cu ei, călcând peste cadavre… Omorând intelectualii, schingiuind cugetătorii… Nu aveai voie să te îndoiești și nici să cugeți prea mult. Și acum urăsc să mi se spună că ceva nu este posibil, când nici măcar nu a fost încercat.

   Dacă la începutul acestui experiment social al comunismului s-au urmat metode staliniste, mai apoi, pentru a menține acest regim draconic, călăii s-au folosit de fragilitatea membrilor familiei, deja umiliți de statutul lor de ,,sabotori’’ sau ,,chiaburi’’. Tocmai acei slujitori ai puterii au fost vârfurile de lance care au distrus vieți și destine. Nu ei au fost executanții, dar au fost inițiatorii. Pe unii, mârșăvia i-a ținut în viață (l-au pârât pe preotul care votase cu liberalii sau pe învățătorul partizan țărănist), altora le-a asigurat funcții politice. Cei pățiți cum își mai pot regăsi umanitatea, când sufletul, demnitatea le-au fost călcate în picioare?

   Vindecarea nu înseamnă să uiți, ci să găsești în interiorul tău o verticalitate care să te susțină. Într-o asemenea societate, intelectualul nu își mai găsește locul. Bunul simț nu mai contează. Strivit de grijile de zi cu zi, poetul riscă să își piardă poezia. ,,Buzduganul unei generații’’, Nicolae Labiș se stinge din viață la numai 21 de ani, călcat de un tramvai, după ce este împins de un călău comunist. Arta sa nu se voia rezultatul unei comenzi sociale. Formula lirică dedicată meșterului Manole de către poet: „S-a destrămat sub piatră-n mănăstire/cel ce demult a poruncit ca domn” ne asigură  că opera de artă, va dăinui „fără odihnă,/ fără uitare,/fără somn”. Conștiința lui Petrini, profesor universitar la catedra de filosofie, este marcată de mizeriile unui sistem înverșunat să îl declare criminal. ,,Odată intrat aici‘’ [la pârnaie], i se spune, ,,nu mai ieși’’ . Cel mai iubit dintre pământeni învață în pușcăria comunistă lecția dură a brutalului sistem totalitar. Ca el, sunt mulți cei care nu își mai găsesc locul într-o societate tragic compromisă. Prăbușirea lui psihologică vine din conștientizarea că iubirea este la fel de fragilă și supusă hazardului, ca și libertatea de a oscila între reperele și clasele sociale. Inteligența sa analitică reține fiecare detaliu al umilinței și, de aceea, numai prin dragoste se poate mântui, dacă uitarea nu este posibilă. Curajul de a depăși sechelele detenției politice sau asfixierii intelectuale este nu numai începutul vindecării, ci și dovada că fragilitatea poate fi depășită prin înțelegerea de sine și iubire: ,,Dacă dragoste nu e, nimic nu e. ‘’

   Într-un sat din județul Dâmbovița, un proprietar mai avut își făurise casa prin muncă. Avea în spatele acesteia un hambar și o batoză cu care se treiera grâul. Pârât de un legionar compromis, a fost arestat de comuniști și transportat într-un lagăr de muncă silnică, timp de 11 ani. I s-a confiscat tot ce avea. Soția lui a locuit într-o mică anexă în timpul detenției lui, iar casa lor a fost transformată într-un depozit de cereale pentru CAP,  de către aceiași proletari. Când s-a întors din lagăr, o umbră a ceea ce fusese odinioară, omul și-a reluat munca de unde a lăsat-o, cultivând legume pe un teren din spatele casei. În timp, cu banii adunați, a făcut o grădiniță de copii (prima din sat) și a renovat căminul cultural. Totul în folosul comunității care îl trădase.

Iuliana  RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…