EDITORIALUL DE MIERCURI – Iuliana RICH – Târgovișteni în suflet și în gând

Menirea fiecăruia

   În ultima seară a șederii mele din mai-iunie la Târgoviște, am ieșit la plimbare cu verișoara mea, oncolog. Simona este președinta Târgoviștei restaurate. Pasionată, informată și proaspăt ghid de case de patrimoniu de pe Calea Domnească (turul 2); le ia la rând, dinspre Biserica  „Stolnicul Cantacuzino’’ și aflu nu numai despre stilul și secretele construcției lor, ci și despre oamenii care au locuit și locuiesc în ele. Deși eu nu provin dintr-o familie de doctori, ci   dintr-una de profesori și preoți (însă mai am un văr chirurg și o verișoară medic de familie, cu copii doctori), ascult cu interes explicațiile Simonei și-mi aduc aminte cum unele dintre aceste case de pe ulițele memoriei ne erau necunoscute pe vremea comunismului. Pur și simplu nu se vorbea despre ele sau se vorbea pe ascuns, să nu cumva să supărăm oamenii Sistemului, care îi pedepseau crunt pe ,,chiaburi’’ (bunicul meu, preot la Gheboieni, fusese omorât  la Canal la 44 de ani și toți copiii lui fuseseră dați afară din școli). Undeva, în spatele perdelelor sau al cortinelor, proprietarii acestor case (câți supraviețuiseră) își trăiau viața, unii aproape în secret, alții cu mare grijă. Ca doamna colonel Isăceanu, care rar cobora pe treptele care se vedeau din balconul casei noastre sau doamna colonel Murăreț, care și mai rar risca siguranța oarecum efemeră, dar demnă, pe care i-o dădea o casă monumentală… O memorie colectivă care aștepta să fie spusă, ascultată și apoi, scrisă, numai astfel rezistaseră prigoanei comuniste.

   Au trecut de atunci foarte mulți ani, dar caracterul construcțiilor s-a păstrat în mare parte. Simona îmi indică unele detalii arhitecturale tipice pentru casele construite de arhitectul Romano de Simon. Ajungem la Muzeul scriitorilor dâmbovițeni, drag sufletului meu, un roman în sine și mi-aduc aminte de o altă prietenă de-a mea, doamna muzeelor, de o claritate și verticalitate admirabile, doamna Bulei, dar și de tata, sancționat politic de secretara județeană de partid cu propaganda (poreclită de el „chirurgica’’) și mutat disciplinar la acest muzeu, de la catedra de română. Și de sesiunile de comunicări științifice, pentru care scria cu determinarea și înfrigurarea disidentului politic care nu mai avea nimic de pierdut…

   Mă inundă candoarea teilor care, din păcate, din cauza frigului din săptămânile anterioare, nu au înflorit, a miorlăitului ușor al pisoiașului tărcat din grădina de lângă casa doctorului Ștefan, izolat printr-un gard de mama lui și mort de foame, a iluziei tinereții noastre (a mea și a Simonei, colege de clasă la ,,Ienăchiță Văcărescu’’), când timpul (care nu mai avea răbdare) nu se contractase într-atât, încât să uităm de unde proveneam. Identitatea noastră… Cu pași mici, dar siguri, ne-am parcurs fiecare destinul hărăzit, ca să ne reîntâlnim, mulți ani mai târziu, cu aceeași dragoste față de orașul natal și cu un puternic simț al datoriei de a povesti experiențele trăite, înainte ca ele să devină amprente. Să le prindem esența, până nu se destramă,  să le țesem  într-un ,,înșiră-te mărgărite’’.

   Avem nevoie de un muzeu etnografic în Târgoviște, un muzeu în care prietenele și cunoștințele noastre să își aducă colecțiile de costume populare tradiționale  muntenești și sârbești, tezaurul păstrat de fiecare drept aducere-aminte. În acest muzeu sau un centru etnografic (de ce nu în Casa Fusea-Pârvulescu, după renovare?) copiii noștri pot învăța să răsucească lutul cu olarul nostru, domnul Nini Porojan, sau să îmblânzească  fierul, cu meșterul fierar Ovidiu-Petre Dumitrescu. Într-un asemenea centru de etnografie se pot organiza cursuri de pictură pentru copii și adulți și schimburi lingvistice și studia dialectele limbii române. Where there’s a will, there’s a way. Avem nevoie de aceste rădăcini, dacă e să înțelegem de ce iluștrii domnitori au ales să clădească aici o Curte domnească, biserici și școli care să dăinuie, de dansurile predate atâtor generații de domnul profesor Văduva și, mai ales. de pianiști virtuoși pregătiți la ,,Bălașa’’ de doamna profesoară Andreea Andrei, de rădăcini și aripi, cu care acești minunați copii să zboare. Să putem să mai ascultăm dificilele piese scrise pentru pian de Enescu, Liszt, Beethoven, Bach și Chopin.

   Peste aripile avionului cu care mă reîntorc la celălalt ,,acasă’’ (din Marea Britanie), se așterne crepusculul. După un apus ca focul, strecurat printre nori, se așterne liniștea. Nu apusul spectacular ascunde serenitatea firii, ci credința că o nouă zi, mai bună, va începe mâine. La această înălțime, nicio pasăre sau gânganie nu se încumetă, dar undeva acolo, în franjurile albe-albastre, ființa este una cu Cerul. Dă, Doamne, pace!

Iuliana  RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…