DILEME – Aura CIOBOTARU – Cum suntem – singuri sau printre ceilalți?

   Poate că toți ne întrebăm, în anumite momente, ce însemnăm printre ceilalți. Cât din imaginea noastră despre noi în lume depinde de percepția și de experiențele noastre, cât depinde de noi înșine și cât depinde de ceilalți? Cum ne formăm identitatea? Cum ne formăm perspectiva din care privim existența, la un moment dat? În legătură cu întrebarea „cine suntem?”, îmi vine în minte ideea că „noi nu existăm decât în relație cu ceilalți” sau că „singur nu sunt nimic”, aceasta fiind și una dintre perspectivele existențialismului asupra relației dintre eu și celălalt. Și totuși, mă întreb dacă omul este doar rezultatul experiențelor sale sau dacă vine în lume purtând deja ceva mai mult decât ele.

   Ne bazăm convingerile despre cum să conviețuim cu ceilalți, atunci când aplicăm principii de dreptate, când ne formăm idei despre bine și rău, despre ceea ce este drept sau nedrept, despre ceea ce se cuvine sau nu se cuvine, pe niște intuiții. Dar de unde vin aceste intuiții? Se bazează ele exclusiv pe experiențele noastre personale sau trimit către ceva superior?

   Putem imagina o lume în care lucrurile sunt așa cum se cuvine să fie. Dar poate că nu o imaginăm pentru prima dată. Poate doar o recunoaștem. Poate că fiecare dintre noi poartă în sine imaginea unei astfel de lumi, iar viața nu este altceva decât încercarea de a o regăsi. Poate de aceea știm când ceva este drept, chiar dacă nu am învățat asta. Poate de aceea simțim când un lucru este în echilibru sau când o iubire este adevărată. Pentru că purtăm în noi imaginea unei lumi în care toate acestea existau deja. Și poate că lumea aceasta, cu toate imperfecțiunile ei, nu este doar locul în care trăim, ci și locul în care, din când în când, avem impresia că regăsim ceva ce am cunoscut cândva.

   Poate că omul este singura ființă care suferă nu doar pentru ceea ce i se întâmplă, ci și pentru că știe, într-un fel greu de explicat, cum ar fi trebuit să fie lucrurile. Poate tocmai această intuiție face ca nedreptatea să doară, iubirea să ne transforme și pierderea să nu fie niciodată doar o întâmplare. Ca viața să aibă sens, avem nevoie să ne simțim bine „în locul nostru”, printre ceilalți. În relațiile pe care le trăim, în așteptările noastre, în întâlnirile dintre noi, când pierdem sau când avem mai mult, noi știm ce este echitabil și că lucrurile au un sens. Există mereu o proporție în toate. Suferința sau pierderea nu sunt totale; ele sunt doar contrarul bucuriei sau al regăsirii, pentru că fiecare își are timpul său. Poate că tocmai această intuiție a echilibrului ne face să simțim că lumea nu este doar ceea ce vedem, ci și ceea ce recunoaștem în ea. În ce mă privește, pot afirma câte ceva despre toate acestea. De câteva ori m-am simțit printre ceilalți în „locul meu potrivit”, iar o parte din ceea ce sunt astăzi se datorează unor astfel de împrejurări. De alte câteva ori am simțit contrariul. Sunt dăți în care m-am simțit singură, dar nu pentru că am ales eu asta, ci fiindcă am perceput că nu aveam un loc acolo.

   Cred că acest tip de experiență ne pune în față, mai întâi, cu cine nu suntem. Și abia apoi ne confruntă cu cine suntem. Noi avem de continuat să fim chiar și în aceste momente și după ele. Poate că ne aflăm tot timpul între această confruntare și ceea ce putem deveni. „Răspunsul” pe care îl avem de dat, pentru moment, este pentru cine suntem și pentru ceea ce putem fi. Suntem mereu între lumea așa cum este și lumea despre care intuim că ar putea fi, între ceea ce trăim și ceea ce recunoaștem în noi înșine. Între propria singurătate și lumea, cu ceilalți, sunt lucruri pe care le știm, altele pe care le învățăm, pe care ni le reamintim și, în cele din urmă, pe care le recunoaștem. În singurătate nu suntem în absența trăirii sau a vieții. Ea nu este negarea vieții. Poate că, dimpotrivă, este unul dintre locurile în care devenim mai conștienți de legătura noastră cu ceilalți, cu noi înșine și cu ceva care ne depășește pe toți.

Poate că nu știu, în cele din urmă, să spun ce este singurătatea și nici de ce există. Poate că uneori nu știu nici către ce mă îndrept.

   Dar știu cu ce am venit. Și poate că tocmai de aceea nu suntem niciodată cu adevărat singuri. Se spune că „iubim viața nu pentru că suntem obișnuiți să trăim, ci pentru că suntem obișnuiți să iubim.” Poate că iubirea este tocmai ceea ce păstrează vie în noi această legătură cu ceilalți, cu lumea și cu imaginea acelei lumi pe care, din când în când, avem impresia că nu o inventăm, ci doar o regăsim.

Aura CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…